Malakai - PUBLICATĂ

1. Eu și Malakai nu suntem prieteni

1. Eu și Malakai nu suntem prieteni 

       Malakai D'Andre nu a murit, însă ceva s-a schimbat în ordinea Universului.

       Oftez adânc și tai omleta din fața mea în bucăți mici pe care nu am de gând să le mănânc.

       — Nu vreau să merg, șoptesc mai mult pentru mine.

       Bunica îmi așază în față o cană cu ciocolată caldă și mă privește cu ochii ei iscoditori, la fel cum face mereu când mă plâng fără încetare.

       — Dar trebuie, îmi răspunde sec, deși în colțul buzelor zăresc o urmă de zâmbet.

       Mă întreb dacă nu s-a săturat de mine încă.

       — Dar nu vreau, încerc să protestez.

       — Am înțeles asta din primele cinci dăți când ai spus-o.

       Oftez și mai adânc. Bunica habar nu are ce coșmar a devenit pentru mine să merg la școală. La început, după accidentul lui Malakai, mi-am spus că toată atenția aia avea să dispară la un moment dat, însă nu s-a întâmplat așa. Au trecut câteva luni nenorocite, însă eu sunt vizibilă și chiar nu îmi doream asta. Voiam doar să trec liniștită prin ultimul an de liceu.

       A doua zi după accidentul lui Malakai, am început să primesc toată atenția aia nedorită care, de fapt, nici măcar nu e îndreptată asupra mea, ci asupra lui... Malakai.

       Eu sunt fata care i-a salvat viața. Cum? A naibii să fiu dacă am cea mai mică idee.

       Dar ei așa spun – inclusiv bunica – că i-am salvat viața lui Malakai D'Andre, și toată lumea o spune de parcă am înfăptuit nu știu ce minune. Eu doar încerc să trec peste asta. Ei nu mă lasă. Coșmarurile nu mă lasă. Acum e mai bine, însă în prima lună am avut senzația că o luam razna. De fiecare dată când închideam ochii, vedeam doar oasele lui rupte, ochii închiși și tot acel sânge scurs peste tot. Și murea. În visele mele, Malakai murea, iar eu nu puteam face absolut nimic ca să îl salvez. Mă sufocam și voiam să țip, dar nu reușeam.

       Am slăbit câteva kilograme bune, m-am ales cu niște cearcăne înfiorătoare, iar pielea mea a deprins o paloare ciudată, bolnăvicioasă. Și am vizitat secția de poliție de atât de multe ori încât am început să dezvolt o fobie.

       Într-o dimineață, m-am dus acolo de bunăvoie. În dimineața în care mi-am amintit întreg numărul de înmatriculare, dar până atunci a fost pusă asupra mea o presiune cu care nu mă puteam descurca și care pur și simplu era prea mult. Mă scotea din minți. Aparent, asta se întâmplă în acest oraș dacă ești martorul unul accident în care e implicat un membru al familiei D'Andre. Toată lumea se dă peste cap ca să elucideze misterul.

       — Serios că nu vreau să mă duc, mormăi din nou.

       — De ce? mă întreabă bunica serioasă.

       Se așază pe scaunul din celălalt capăt al mesei și mă privește curioasă, așteptând un răspuns.

       — Nu știi cum e, încep să mă plâng. Fiecare dimineață se desfășoară în același mod. În fiecare dimineață mă întâmpină un grup plin de un entuziasm stupid, care vrea să povestesc chiar și cel mai mic detaliu al accidentului.

       Și tot ce vreau eu, e să uit, adaug în mintea mea.

       — Și tu ce faci?

       Mă încrunt.

       — Îi ignor.

       Bunica zâmbește de parcă știe ceva ce eu nu știu.