Malakai - PUBLICATĂ

4. Numele meu nu e Anna!

4. Numele meu nu e Anna!

       Sincer, îmi vine să uit că mi-am făcut acea promisiune. Îmi vine să uit tot și să îmi văd de viața mea.

       Malakai e pur și simplu imposibil, iar cuvântul ăsta nu descrie nici pe departe cum e Malakai cu adevărat. Dificil. Încăpățânat.

       Au trecut două săptămâni, iar el nu a scos niciun singur cuvânt. Niciun nenorocit de cuvânt. De parcă nu știe să vorbească. Îi e greu. Îi e lene. Refuză pur și simplu să discute cu mine. Aș fi recunoscătoare și dacă doar mi-ar răspunde la salut, însă nu o face. În cel mai bun caz, mârâie la mine și mă întreabă ce vreau. În primele zile am încercat să vorbesc cu el, dar privirea lui mi-a înghețat sângele în vene și am renunțat să o mai fac. Nu e interesat să discute despre nimic. Nici despre teme, nici despre filme, nici despre vreme, nici despre... nimic. Vrea doar să fie lăsat în pace, și asta fac. Îl las în pace.

       Sau... asta am crezut că m-am hotărât să fac.

       E sâmbătă. Nu așa mi-a fost înțelegerea cu doamna Walters, dar nu m-a obligat nimeni să vin aici. Înțelegerea aia oricum nu are nicio importanță. Ea nu mă plătește, iar eu nu am niciun program în care să îl vizitez pe Malakai. Însă am venit de bunăvoie și deja îmi vine să fug. E sfârșitul lui februarie, iar eu nu am făcut niciun progres cu Malakai, deși îmi fac mai multe griji pentru notele mele decât pentru ale sale. El e Malakai D'Andre. O să o scoată la capăt cumva, dar eu nu sunt atât de sigură.

       E sâmbătă și nu ar trebui să fiu aici.

       Imediat ce trec de porțile de fier, sunt întâmpinată de Iris și Osiris. Sar amândoi pe mine și aproape mă dărâmă. Zâmbesc la gândul că doar în urmă cu două săptămâni credeam că o să mă desfigureze. Arunc o privire la conac și îmi dau seama că ceva nu e în regulă. Liniștea nu e neobișnuită, însă ceva nu e în regulă. În fața casei e parcată o camionetă pe care am mai văzut-o în parcarea școlii. Ușa de la intrare se deschide și ies niște persoane pe care nu le știu după nume, dar pe care le-am mai văzut. Sunt prietenii lui Malakai. Aceiași pe care i-am văzut și la spital. Sunt trei băieți și o fată. Se urcă în camionetă și demarează cu viteza luminii, fără să se complice cu existența mea. Mă opresc din a mângâia Dobermanii și merg spre casă, puțin nesigură pe mine.

       Întoarce-te, îmi zic. Nu e treaba mea. Nu ar trebui să mă aflu aici.

       Bat o singură dată la ușă, sperând să mă audă cineva. Marta îmi deschide imediat. Marta e bătrâna prietenoasă care nu aveam nicio idee cine e. Trebuia să fie dădaca lui Malakai din copilărie, dar s-a transformat în dădaca lui pe viață. Locuia la familia D'Andre cu mult înainte de a se naște Malakai. Pe atunci era doar menajeră, apoi, când s-a născut Malakai, i-a devenit, într-un fel, mamă. Nu a intrat în detalii, dar, chiar și așa, mi se pare un coșmar.

       — Bună dimineața! o salut politicos.

       — Bună, Hannah!

       E tristă. Nu îmi place să o văd așa. E ca și cum mă uit la bunica mea și aș da orice ca să îi pot îndepărta expresia de tristețe de pe chip.

       — Ce s-a întâmplat?

       — Malakai iar e într-una din pasele lui proaste. Prietenii lui au trecut pe aici, dar nu a vrut să îi vadă. Poate că ar fi mai bine să te întorci luni, îmi explică repede, hotărâtă parcă să scape de mine.

       Poate ar fi mai bine să mă întorc luni. Abia acum observ că totul în casă e răvășit. Tablourile nu mai sunt la locurile lor, toate obiectele din sticlă – vazele, decorațiunile, totul – acum sunt doar cioburi.