Malakai - PUBLICATĂ

5. Malakai e o pacoste

5. Malakai e o pacoste

       — Îmi blochezi soarele.

       Malakai nu s-a deranjat să mă aștepte, și a trebuit să îl caut și să mă rotesc prin jur ca o curcă beată. L-am găsit în cele din urmă în grădina din spatele casei – de a cărei existență habar nu aveam – stând pe un leagăn din lemn. Când îl zăresc îmi încetinesc pasul, ca să nu pară că am alergat pe aici după el, căutându-l. Nu are nevoie de niciun motiv în plus ca să se simtă important.

       — Scuze, îi zic fără să îmi pot stăpâni zâmbetul. Înțeleg dacă vrei să te bronzezi puțin.

       Îmi aruncă o privire urâtă, marca Malakai, cu care am început să mă obișnuiesc de acum. Mă așez în celălalt capăt al leagănului, la o distanță considerabilă de el. Nu mă deranjez să împing cu piciorul în pământ. Nu fac nimic, de fapt. Îmi imaginez cât de frumoasă e gradina asta vara, cu trandafiri înfloriți și fântâna arteziană din mijloc. Acum peisajul e cam deprimant, sincer. Poate că e de vină anotimpul, însă totul în jurul conacului e puțin dezolant. Eu una nu mi-aş dori să trăiesc aici. Îmi place casa primitoare a bunicii, cu ea învârtindu-se prin bucătărie și gătind fel și fel de dulciuri. Îmi place camera mea cu instalația de Crăciun de deasupra patului, chiar dacă a trecut de mult Crăciunul. Îmi place să intru în camera mea și să-mi găsesc hainele întinse peste tot, doar pentru că sunt prea leneșă ca să le împachetez și să le așez în dulap. Îmi place să găsesc cărțile deschise, cu tot felul de semne de carte inventate prin ele. Îmi place ce am acum și nu aș da asta la schimb pentru nimic în lume. Și, în niciun caz pentru ceea ce are Malakai.

       — Deci, Anna...

       Cât îl urăsc în secunda asta! Speram să uite și să mă lase în pace. Încep să cred că prefer să îmi petrec timpul cu el atunci când nu se sinchisește să deschidă gura.

       — Pe mama o cheamă Anna, îi spun, sperând să mă lase în pace.

       Nu am nimic de ascuns. Eu nu sunt ca el. Închisă și neprietenoasă.

       — O urăști cu aceeași ardoare cu care urăști numele?

       Abia acum observ că se uită la mine. Îmi mut privirea pe fântâna arteziană, de parcă apa aia e cel mai fascinant lucru de pe pământ în momentul de față. Nu înțeleg de ce pare interesat acum să poarte o conversație cu mine. Oare ce s-a întâmplat astăzi? De ce și-a scos Malakai prietenii afară și ce a vorbit cu doamna Walters de s-a enervat atât de tare?

       — Aproape, răspund.

       — De ce?

       — Nu-i treaba ta.

       Nu am nimic de ascuns, dar nici nu îmi place să fiu interogată. Malakai dă să se ridice.

       — Ce faci?

       — Nu-i treaba ta.

       — Nu fi copil! Stai jos. O să îți spun, cedez.

       Se așază la loc, chiar dacă nu s-a ridicat niciodată cu adevărat. Totul a fost doar ca să mă determine să vorbesc. Nu aveam de gând să plece. Chiar se comportă precum un copil uneori. Atunci când nu mârâie, țipă sau distruge lucruri.

       — Nu te aud, mormăie.

       Nu vreau să vorbesc despre părinții mei în general și în special nu vreau să deschid subiectul în fața lui Malakai. Însă presupun că acum e prea târziu.