Malakai - PUBLICATĂ

Capitol bonus I - Malakai

Capitol bonus I– Malakai

     N-ai voie să mori. N-o să te las.

     Tresar de parcă mă curentează ceva. M-am săturat să-i aud vocea nenorocită ori de câte ori închid ochii. E singurul lucru pe care-l aud. E singurul lucru la care mă gândesc.

      Iar am ațipit pe canapea, într-o poziție care-mi face fiecare mușchi din corp să țipe după ajutor. Dar totul îmi provoacă durere. Nici să respir nu pot fără să simt o durere acută în piept, care-mi amintește că încă sunt în viață, care-mi amintește că iar am pierdut și poate că nici măcar nu mai contează. Am pierdut de mult.

      Zăresc flacoanele cu medicamente pe măsuța de lângă canapea – e amuzant cum Marta are impresia că o să-mi bag mințile în cap și o să le iau. Și dacă e s-o fac la un moment dat, o să le iau pe toate odată. Și poate de data asta nu o să mai pierd. Îmi las capul înapoi pe spătarul canapelei. Peștii din acvariul care ține loc de tavan mă distrag pentru câteva secunde, dar nu suficient. Nimic nu mă mai distrage suficient de mult încât să am timp să înceapă să-mi pese. De ceva. De orice.

       Un sunet pe care nu l-am mai auzit de mult reușește să mă aducă cu picioarele pe pământ – soneria de la ușă. Mă încrunt, surprins. În afară de Alek, nimeni nu s-a mai deranjat să treacă pe aici de ceva vreme. Iar el nu sună niciodată. Gem frustrat, amintindu-mi de discuția pe care am avut-o acum câteva zile cu Amelia. N-am pierdut prea mult timp căutând motivele din spatele actului ei de caritate – nu mă interesează. Dar pentru cât de mult mă urăște, m-a surprins că a reușit să se prefacă interesată de sănătatea mea atât de mult timp.

      Mă ridic cu greu. Isis și Osiris intră imediat în alertă și se ridică, dar nu fac niciun pas spre ușă. Amândoi mă privesc, poate la fel de surprinși ca mine că ne vizitează cineva – sau poate o iau razna și totul e doar în imaginația mea. Poate totul e doar în imaginația mea. Poate, de fapt, sunt în comă, într-un salon de spital, unde nu mai pot să gândesc, nu mai pot să simt și nu mai doare nimic. Doar că știu că n-am eu norocul ăsta.

      — Se deranjează cineva să răspundă la nenorocită aia de ușă?

      O parte din mine se roagă ca Marta să se fi săturat în cele din urmă și să mă fi lăsat singur. O merit pe deplin. Încep să urc scările. De fiecare dată am parte de tot mai multă distracție – cu un picior în ghips și cârja în care trebuie să mă sprijin, nici c-ar putea fi altfel.

      — Am venit aici ca să îl văd pe... Malakai, aud o voce pe care n-o recunosc.

      — Nu vreau să văd pe nimeni! îi spun Martei, continuând să urc scările.

      — Nu a bătut drumul degeaba, Malakai, pot să simt iritarea din vocea ei când îmi răspunde.

      Dar nu mai am așa mult și pot să o scot afară pe intrusă chiar eu.

      — Nu vreau să văd pe nimeni, insist, deși Marta deja știe că nu vreau să văd pe nimeni.

      În unele zile, nu vreau să o văd nici măcar pe ea. Isis și Osiris trec pe lângă mine și o iau înainte, dispărând după colț. Mă fac să zâmbesc pentru o secundă. Nu sunt extrem de prietenoși cu străinii.

       — Malakai, ți-am spus să nu îi mai ții în casă, strigă Marta, apoi adresează oricui e dincolo de ușă: nu-ți fac nimic. N-ai de ce să-ți faci griji.

      Are dreptate. Poate că nu sunt prietenoși, dar n-au mușcat niciodată vreo persoană. În cel mai rău caz, o să mârâie.

      — Osiris! decid să-l chem înapoi, fiind acum aproape de capătul scărilor.