De dragul tău... (I) (finalizată)

10. Puiul cu ochi căprui

     De aproape o săptămână o șatră s-a stabilit în vale, lângă albia secată a pârâului. Caii lor pasc iarba uscată din apropiere și patru corturi colorate adăpostesc bărbați, copii și femei, fiecare având rolul lui în șatră. Bărbații vând ceaune, femeile ghicesc sau fac farmece cu ierburi și picioare de animale legate cu ață roșie.

-Mamă, de ce nu alungă nimeni șatra din marginea satului? o întreb pe mama. N-ai auzit că au dispărut găini din aproape toate ogrăzile, femeile au luat-o razna și le duc țigăncilor mâncarea de la gura copiilor pentru ghicit?

-Nu sunt în toate mințile! Le-a orbit așteptarea ca bărbații lor ca să vină acasă.

-Dar copiii nu suferă?

-Lasă-i, Mară, în plata Domnului! Tu vezi-ți de drum când dai ochii cu ei! La țigănci să nu te uiți ca să nu te deoache vreuna! Și vezi să ai grijă să nu te tragă de păr sau să-ți rupă de pe tine vreo ață... Nu știi ce le poate mintea , zice mama cu ochii în ițele războiului de țesut.

N-o bag în seamă. De când s-a stabilit șatra în vale toată lumea din sat vorbește doar despre vrăji. Eu n-am văzut pe nimeni vrăjit, doar înșelat și mințit, că nu știu ce apă sau os va face și va drege... Minciuni spuse pentru urechi slabe, care nu mai știu de Dumnezeu. Nu țigăncile mă chinuie pe mine. Mi-e rușine de mine cât de slabă de inimă sunt, că stau noaptea și plâng în pernă cerând iertare lui Victor pentru toate gândurile mele păcătoase și curioase pentru alt bărbat. Râdeam de femeile care cădeau în plasa țigăncilor, dar nu credeam că și eu voi fi de râsul lumii, că mă perpeleam muncită de imaginea bărbatului cu fața bronzată și ochii plumburii.

-Mamă, crezi că șatra mai stă mult lângă sat? întreb într-o doară.

-Nu știu, Mară, că nici preotul duminică n-a zis de bine despre ei. Că stau acolo, în vale, dar de sufletul lor nu au grijă. Să vezi ce s-a înverzit Smaranda când a zis că femeile din sat merg la ghicitoare, râse mama aducându-și aminte de cuvântarea popei.

-Poate-or să plece dacă nu mai au ce vinde... De câte cazane poate avea nevoie cineva? zise frate-meu, așezat pe banca de lângă fereastră. Nu mai știe omul ce să pună pe masă, dar să mai dea banii pe ceaunele lor!

-Cel puțin ei fac ceva, spun încet dar cred m-a auzit Ion, că și-a întors privirea tăioasă spre mine, mai să sară de pe bancă.

-Ioane, ai terminat de cioplit lingurile alea de lemn? Hai, băiete, că în două zile trebuie să mergem iar la oraș. Cum să mă duc doar cu două linguri și un sucitor de mămăligă? îl întreabă mama ca frate-meu să nu se ia iar de mine, așa cum tot o face de când s-a întors de pe front.

-Ține-o departe de șatră, mamă! zise apăsat Ion. Uite-o cum le ține partea oamenilor ăia!

-Nu țin partea lor! spun ca pentru mine când Ion se ridică de pe bancă și, ajutat de cârjă, se îndreaptă spre șopronul unde are sculele de lucru.

-Să vezi ce-o să se supere tata când o să vină de la câmp! bombăni din prag Ion spre mama. Nu-i destul că se luptă toată ziua cu pământul ca să rodească ceva-ceva, dar acuma mai trebuie să-și păzească și fata de șatră.

-Lasă, băiete, că nu-i cum spui! spuse mama. Mara nu-i o fată simplă la minte și știe să se ferească de rușine. Hai, mergi și mai lucrează nițel! Iar tu, Mară, du-te și adu apă de la fântâna din deal că acuși se face seară și trebuie să fac mâncare pentru tată-tău. Ai plecat?

Am ieșit din casă repede ca să scap de gura mamei. Gălețile goale așteptau agățate de ciotul gutuiului de lângă bucătărie. Cu ele într-o mână ies în drum și o iau în deal, la fântâna cu roată. E așa de puternic soarele că trebuie să-mi țin ochii mijiți ca să nu mă doară din cauza luminii. O femeie din sat tocmai vine de la fântână.