De dragul tău... (I) (finalizată)

19. Minciuna

     -Mamă, unde-i Mara? întreb din pragul bucătăriei.

     Mama, cu mâinile pline de aluat, îmi dădu din umeri obosită.

     -Nu știu, băiete. Adineauri era pe la taică-tău și-l ajuta cu bandajele, dar nu știu unde-a dispărut. O fi la maică-sa, Florica... Dar, ce-i? întrebă cu luare aminte privindu-mă cum fierb de grijă.

     -Tocmai m-am întors din șatră și le-am spus că mă întorc la familia mea. Știi cât de repede se aprind oamenii de-acolo... Aș fi vrut ca Mara să mă aștepte acasă, s-o știu în siguranță...

     -Mergi la mamă-ta Florica și vezi de ea! îmi spuse cu blândețe mama. 

     Am ajuns într-un suflet la poarta Marei, iar din curte nu se auzea decât fluieratul lui Ion, cântând o doină. Și flăcăul ăsta! Beteag dar putea să-și aline sufletul cântând, iar eu aveam o menghină care-mi strângea gâtul ori de câte ori ridicam vocea.

     -Ioane! Ioane! strig la cumnatul meu să-mi deschidă.

     -Intră, că-i doar lanț pe poartă! Mai este până deseară când punem zăvorul... Ai treabă cu mama? mă iscodi el.

     -De fapt, o caut pe Mara. Acasă nu-i și-am crezut că încă-i pe-aici... Ei?

     -Ei ce? îmi întoarse întrebarea Ion.

     -Mara e pe-aici? insist eu, enervat că mă ținea în picioare, fără să mă lămurească.

     -Mara s-a dus după doctor. A luat șareta și s-a dus la Valea să-l aducă pe doctorul ăla de alaltă-ieri. 

     -Se simte rău tata Costache? Îl doare ceva? Când a plecat Mara?

     -Dar ce îngrijorat ești, pentru unul care nu-și mai aduce aminte dacă este însurat sau nu! veni vorba lui acră, s-o simt cum mă taie drept în coșul pieptului. 

     -Nu-i vina mea că nu-mi aduc aminte cum ne-am cununat, dar mi-a furat inima a doua oară și asta ar trebui să-ți fie de înțeles că soarta ne va aduce împreună, oricâte praguri vom avea de trecut.

     -Am auzit că doctorul întreabă de Mara prin sat, zise Ion cu capul plecat, scuipând pământul cu silă. Cică n-ar zice nu la o fetișcană harnică și cuminte, chiar dacă-i începută. Acum, c-a rămas fără pământ, n-ar fi nici o problemă s-o convingă să meargă după el. Și, colac peste pupăză,tata a fost luat de friguri astă-noapte și nu l-am putut liniști decât învelindu-l cu păturile alea groase, de iarnă. Și-i abia august...

     -Și Mara a plecat după doctor..., mai spun, dar imediat îmi dau seama că nu mai am cal, ca-n dățile trecute, să gonesc pe urma ei și s-o apăr de orice primejdie. Soră-ta e nebună! zic printre dinți lui Ion. Știai că-i face doctorul ochi dulci, c-am văzut și eu ceva, și-ai lăsat-o să plece după el! 

     -I-am zis să ia aminte la doctor, dar știi cum e Mara... A! Adică nu ai cum să știi... Are o fire aprigă, dar sare pentru sângele ei și-n foc, dacă trebuie. 

     -Ioane, trebuie să merg după ea! spun eu și fac stânga-mprejur să-mi iau calul din grajd. Al Marei fusese înhămat la șaretă și altul în bătătură nu mai era. 

     Am zorit roibul să zboare pe drumul spre Valea. În mintea mea imagini cu Mara prinsă în brațe de doctor îmi întunecau privirea și drumul părea tot mai lung. N-am prins-o pe drum. Abia când am intrat în Valea i-am zărit șareta cum trăgea lângă poarta dispensarului. Nebuna! Avea rochia lipită de spate, semn că dogoarea soarelui o făcuse să transpire.