13. Pământul

4.1K 483 11
                                    

     În miezul nopții, când zorii încă nu-şi deschiseseră aripile, au intrat soldații în sat. Huruitul maşinilor de teren și cadența marşului lor  făcea întunericul să fiarbă şi să împrăștie teroare printre oamenii din sat. Rușii! 
     N-aş fi zis că vor mai veni la noi, după câtă revoltă s-a auzit că au provocat prin Bărăgan.  Oamenii şi-au pierdut pământul, agoniseala, animalele ca să treacă toate în folosul comun numit cooperativă.
     La noi în curte au intrat aproape după o oră soldații. Erau patru, români şi ruşi,  care s-au împrăștiat prin casă, curte şi grajd cu o repeziciune şi precizie, de parcă ştiau  locul. Au scos vaca şi vițelul din grajd, lăsându-ne în bătătură doar cu vaca cea bătrână, mugind speriată, apoi au  legat cu sfoară porcii cei mari târâindu-i prin curte, ca să vină şi purceii după ei. Şi pentru că nu era destul, alți doi soldați îl scoteau pe tata cu forța din casă, ținându-l de brațe, cu fire de sânge prelingându-i-se pe frunte. Nu se opusese,  îl loviseră ca să nu apuce să spună ceva, să fie exemplu. 
     - Unde-l duceți? Ce vreți de la noi? întreba  mama cu lacrimi în ochi şi glasul sugrumat de durere.
     - Chiaburilor, tot cu gura? se răsti un soldat cu mustață. Oamenii mor de foame şi voi huzuriți cu-atât pământ. Rușine! şi scuipă pământul cu năduf.
     -Animalele... , se tângui mama.
     -Toate merg la cooperativă! Costache Duman, se adresă tatei soldatul, mergi cu noi să semnezi niște acte.
     Şi l-au luat. Ion tremura într-un colț de prispă, mama se ținea de piept ca şi când inima ei ar fi vrut să-şi urmeze bărbatul, iar eu stăteam lângă ea mută, uimită că dintr-o dată se făcuse atâta liniște în curte.
     L-au luat pe tata.
     -Mară, trebuie să facem ceva! zise deodată Ion. Eu n-am cum să merg, mama-i şocată. .. Mara, vezi tu de tata. După ce semnează nenorocitele de acte, nu cred să-i dea drumul fără să-l mai bată. Soldații nu mai au milă, Mară. Ajung să ne creadă vite, urmează orbește ordine fără să se mai gândească la durerea omului. Mară, adu-l acasă, să nu moară mama de durere...
     Ion avea ochii în lacrimi. Cu pasul lui şchiopătat se apropie de mama şi o cuprinse de după umeri.
     -Ion,  unde l-au dus? zise mama cu glas sfârșit.
     -N-ai grijă! Se duce Mara să vadă de tata.
     M-am întors în casă, m-am schimbat de cămaşa de noapte în haine de zi şi-am ieșit în drum. Larma se mutase spre centrul satului, huruitul se auzea surd şi înfiorător. Oamenii mergeau pe drum care în cămăși,  aşa cum îi prinsese noaptea, care îmbrăcați la repezeală. Toți aveau aceeaşi direcție: spre şcoală.
     -L-au luat pe Neacşu ! se auzea o femeie plângând. Ne-au luat tot... L-au bătut...
     -Pe Mihu l-au ridicat în pumni din aşternut, zise altă femeie cu vocea tremurată  de durere. 
     Mă îngrozesc cu fiecare pas făcut alături de ele. Nu-mi iese din minte imaginea tatei purtat de soldați. Ce-o să-i mai facă dacă se împotrivește?
     -Nemernicii ne obligă să dăm totul la stat? Dar ce, statul ne-a hrănit până acum? bombănea un bătrân cu un copil de mână.
     Când am ajuns în dreptul şcolii tot satul se strânsese la poartă ei. Domnul învățător încerca în fel şi chip să împace lumea adunată. "N-aveți ce face, trebuie să dați ce cer soldații, altfel va fi moarte de om!" .
     Femeile tremurau de grija bărbaților lor, copiii plângeau pe lângă ele, bătrânii dădeau din cap nemulțumiți. În tot vacarmul ăsta mă uit drept la domnul învățător şi-l întreb din priviri de tata. Îmi face semn că nu ştie şi continuă să liniștească lumea.
     -Ce cauți aici? am auzit vocea răguşită, atât de-aproape de ureche că aerul cald al răsuflării lui mi-a înfiorat pielea gâtului.
     Mă întorc spre el. E atât de-aproape! Ochii lui sunt întunecați şi imediat mă gândesc la un cer încărcat, înainte de furtună.
     -L-au luat pe tata! aproape că-i strig în față.
     -Unde l-au dus? mă întrebă, ferindu-mă din calea unui soldat care brăzda mulțimea să ajungă în clădirea şcolii.
     -Nu ştiu. Nici învățătorul nu ştie!
     -Aşteaptă-mă aici!
     Rotci m-a lăsat deodată singură-n mulțime. Cu câteva minute înainte n-aş fi simțit lipsa atingerii lui care-mi transmitea un pic de linişte şi siguranță. Ce prostie! Ce putea face el? Un singur om față de atâția soldați!
     Un bărbat străin de sat, cu o şapcă pe cap şi cămaşă gălbuie vorbea de sus mulțimii. Se cocoțase pe un postament de lăzi, găsite în debaraua şcolii. 
     -Oameni buni! Din ordinul statului, sub supravegherea atentă a reprezentanților Uniunii Sovietice, vă anunțăm că fiecare trebuie să dea statului toate terenurile pe care le are în proprietate. Se va face cooperativă, toată lumea va fi obligată să lucreze pământul şi să culeagă recolta şi, din ceea ce i se cuvine  după zilele de muncă, trebuie să dea la stat contribuția stabilită. Statul este cel care conduce țară şi el ne ajută să avem condiții de trai decente. Puterea statului este în clasa muncitoare şi voi trebuie s-o ajutați să devină tot mai înfloritoare!
     Ascultam discursul omului cu cămaşa asudată de arșița dimineții şi nu mă puteam gândi decât la tata. La cât de mult iubea pământul şi oamenii care-l lucrau n-ar fi fost de acord să-l dea de bună voie.
     -L-au dus în spate cu alți bărbați. Mara, trebuie să ştii, ca să nu te sperii când îi vor da drumul, e bătut rău...
     M-a bușit plânsul. Mi-era milă de el, cât trebuie să fi suferit, mi-era milă de mama care-l aştepta acasă...
     -Ce să fac, Rotci? Cum să-l scot de-acolo? Or să-l omoare....
     -Mă mai duc o dată! Mara, tu trebuie să mă aştepți în spatele şcolii, la drumul spre tufele de alun. Pe-acolo am să-l scot... Du-te!
     Nu puteam gândi clar. Cum avea să-l scoată? Să-l ia aşa, fără să întrebe pe nimeni? Soldații roiau în jurul şcolii şi printre oameni, se auzeau strigându-se nume, dar m-am rupt de toată lumea şi-am luat-o pe lângă gardul şcolii să ajung în dosul ei.
     În spatele şcolii doar câțiva câini se plimbau nervoși.  Se vedea lumina aprinsă printr-un ochi de geam, chiar lângă o stivă de lemne şi resturi de bănci din şcoală.
     Un bărbat blond, buhăit şi cu ochi de oțel, a ieşit pe uşa din spatele şcolii. Avea o sticlă de rachiu într-o mână, iar în cealaltă flutura o hârtie, zâmbind cu gura până la urechi. În spatele lui venea Rotci ținându-l pe tata cu o mână pe sub brâu şi cu cealaltă ținându-i brațul după gât.
     -Să nu mai fie probleme! zise răstit omul. Țigane, am să vin după tine şi-am să-ți fac felul dacă-l mai văd că se pune contra să semneze pentru pământ! Ține minte!
     -Mulțam,  Mulțam!  zicea ploconindu-se Rotci. Rămâi sănătos!
    Stăteam ascunsă după gardul şcolii şi-mi bătea inima aşa de tare că o auzeam în urechi. Rotci venea cu tata încet, semn că avea dureri mari de la bătaie.
     Când a trecut de gard a mai mers câțiva paşi, de parcă nici nu mă văzuse lângă el. Apoi a scos un fluierat scurt şi un cal brun veni în alergare spre el.
     -Mară, ajută-mă să-l sui pe cal! Îl duc acasă şi tu vii în urmă. Vorbim pe îndelete acasă.
     "Acasă..." Ce ciudat să spună asta Rotci! El nu prea avea unde să se considere acasă, ținând seama că şatra-şi tot muta locul.
     Nu ştiu cum am ajuns acasă în urma calului. De la poartă am văzut-o pe mama cum plângea ca la mort, în pragul casei. Atunci mi-a înghețat sângele în vene. Am crezut că a murit tata.
     Am mai făcut câțiva paşi în curte şi l-am văzut ieşind din casă pe Rotci. Era abătut.
     -Dacă ai încredere, pot să aduc femeia noastră tămăduitoare din şatră ca să vadă de bărbatul dumitale.
     -O țigancă? se scăpase mama.
     -Ce-are? Contează dacă se va face bine?  
     -Iartă-mă, băiete! coborî mama capul în pământ.
     -Am să vin cu ea în câteva minute!mă încredința Rotci.
     Se sui pe cal şi ieşi în goană din curte. În urmă lui rămăsesem privind şi mă întrebăm cum reușise să-l scoată pe tata din mâinile soldaților.
     -Ne încurcă cu țiganii acum? mârâi printre dinți Ion.
     -N-am ştiut,  Ioane, că tu ai reușit să-l aduci pe tata acasă! îi întorc vorba punându-mi mâinile-n şold. Dacă nu era Rotci acum tata lua bătaie încă. Şi vezi în ce hal arată acum!
     -Un român nu găseai? insistă Ion.
     -Românii sunt toți la şcoală, Ioane!  Dau semnături şi mănâncă bătaie ca să țină minte. N-ai văzut cum  plânge lumea, dar ştii foarte bine cum sunt soldații. Ei l-au adus în halul ăsta şi Rotci l-a scos  de-acolo. Ar trebui să fii recunoscător!
     -Copii, nu mai stați să vă certați! Ioane, mergi lângă tata, Mară vii cu mine la bucătărie să fierbem apă şi să mai văd dacă găsesc oțet sau țuică...
     -Doar pentru tata, Mară! îmi strigă în urmă Ion. Altfel să nu cumva să-mi mai aduci țigani în casă!
     Cunoșteam de ce nu-i suporta. Lumea se plânsese de mult timp că le dispare din bătătură orătănii, ouă sau lucruri puse la uscat. Toți îi acuzau pe țiganii din şatră. Şi eu gândeam la fel, dar simțeam că Rotci era altfel. Până acum nu-mi făcuse nici un rău. Mă ajutase în toate întâlnirile noastre, ca un înger păzitor.
     Un înger cu ochi cenuşii.

    
    
    
    
    

De dragul tău... (I) (finalizată)Där berättelser lever. Upptäck nu