De dragul tău... (I) (finalizată)

30. Soldatul

     Se făcuse noapte. Aveam deja o săptămână de când stăteam în cabana din pădure. Mi-era frică să plec din ea. Sava îmi aducea lemne și carne, câteodată ouă și lapte. Venea cu vânat, găteam, îmi aducea vești despre ce mai era în sat, apoi pleca. 

     O creangă ruptă. Trosc! 

     Am stins lampa. M-am lipit lângă fereastră să pot să dau pătura din geam deoparte, să văd afară. Nimic. Pădurea era rece, copacii păreau degete negre care susțineau bruma de frunze abia mijite. Nu era nimeni și totuși trosnetul se repetase de câteva ori. Doar de n-ar fi vreun animal...

     Un mormăit străpunse liniștea nopții. Se repetă târșâit, de parcă geamătul greu, dar tăios se târa pe pământ.
     Doamne, dacă era urs eu nu mai aveam scăpare. Doar că nu auzisem până acum să fie urși în pădure... nici Sava nu-mi spusese. 

     M-am uitat în cealaltă parte de fereastră, să văd de-acolo pădurea.

     -Mara, deschide! se auzi vocea lui Sava de-afară.

     Sava? Trebuia să vină mâine dimineață...Bătu la ușă și i-am deschis repede. Avea fața palidă și ochii întunecați. Ducea pe umăr ceva... sau pe cineva. O uniformă verde cu nasturi de metal, o căciulă neagră, șuvițe aurii și ude... era un soldat! 

     -Fă loc pe saltea să-l pun pe ea! E rănit ..., spuse agitat Sava.

     -Este un soldat, spun eu nemulțumită, eliberând salteaua de pături și lucrurile mele.

     -Da.

     -Nu vreau soldați în preajma mea, Sava! 

     -Zăcea cu piciorul într-o capcană mare, ca pentru urs. Era leșinat, pierduse cam mult sânge... Trebuia să-l scot de-acolo. Nu știu cine crede că poate prinde urși în pădurea asta. Eu n-am văzut niciunul de cinșpe ani încoace. Ține-l!
    
     -E rus?

     -Nu ştiu, nu am avut cu cine să vorbesc. Gemea şi-atât. Trebuie să-i tai pantalonul. Dă-mi trusa aia de pe poliță! îmi ceru Sava, în timp ce, cu cuțitul de vânătoare, îi crestă pantalonul.

     Chipul soldatului avea urme de noroi şi frunze strivite, dar îi puteam desluși, chiar în lumină palidă a lămpii, paloarea de hârtie.

     Sava se mişca repede şi sigur. Îi făcuse un garou legând strâns o curea deasupra rănii.  Din trusă scoase o sticluță maronie şi turnă din ea deasupra rănii.

     -Apă, Mara, să fie fiartă! îmi ceru  Sava.

     -Şi dacă moare şi ne căută alții de-ai lui crezând că l-am omorât noi?

     -Nu ne căută. ..

     -De unde ştii?

     -Pentru că are uniformă românească. S-o fi rătăcit prin pădure, poate...

     -Şi dacă devine violent? Dacă o să ne facă rău?

     -Doamne, femeie, cu tine zici că mai bine-i să fii mort decât viu! Ăsta abia mâine îşi revine în simțiri, dar n-o să poată pleca pe picioarele lui prea curând. I-am lăsat puşca afară, cuțitul i l-am luat... Când o să te vadă cum îi îngrijești rana n-o să se lase dus, îți zic eu!

     -Nu-mi plac soldații...

     -Dacă vrei, îl dezbrac şi nu mai e soldat, spuse Sava zâmbind. Hai, lasă! Sunt lucruri mai grave de-atât. ..

     -Ce anume?

     -Păi, dacă a mai fost folosită capcana şi animalul era turbat... Atunci să te văd cum te descurci...