De dragul tău... (I) (finalizată)

17. Cineva

     -Cine? Ai înebunit,  fată? spuse mama cu ochii măriți, mai să-i iasă din orbite.
     -N-am luat-o razna, mamă! Poți s-o întrebi şi pe mama Vera, că ea l-a recunoscut prima, încerc s-o conving eu.
     -Biata femeie! Cu bărbatul bolnav la pat şi cu-n băiat care-a stat într-o şatră ... , zise mama clătinând cu îngrijorare capul.
     -Asta înseamnă că eşti încă măritată? mă întrebă Ion.
     Asta-i acum! Am fost măritată cam jumătate de an... Mi-a fost bine, dar timpul a aşezat peste acea perioadă o pătură grea şi întunecată. Fusese război și bărbații au plecat din sat lăsând gospodăriile pe mâna femeilor. Cine să are, cine să lucreze pământul? Pe ogor copiii se jucau în legea lor în timp ce femeile culegeau roadele puține şi mănate.
     -N-a zis nimic de mine... , îmi plec eu capul. Sau poate vrei să mă vezi plecată, Ioane?
     -Ştii că fără tine acasă mama este neputincioasă.  Eu mă mișc greu, iar timpurile care vin şi despre care citesc la gazetă or să ne dărâme. Tu eşti baza familiei și pentru tot ce faci ştiu că nu prea se vede că-ți mulțumim.
     De la poartă se auzeau bătăi, mai s-o spargă. Cineva striga din drum şi nu părea foarte calm.
     -Rotci nu-i aici? se năpusti în curte o femeie subțire şi cu ochii mari. Să iasă afară,  nu-l ascundeți!
     -La dracu!  Ne-am făcut de lucru de-acum cu toată şatra!  bombăni Ion.
     Radia îl măsură pe frate-meu repede de câteva ori, apoi îi întoarse spatele, venind drept spre mine.
     -Dacă ai ceva cu soră - mea vorbeşte ! o îndemnă Ion.
     -Eu n-am treabă cu soră - ta! zise țiganca cu ochii la mine. Eu am treabă cu Rotci, că-i bărbatul meu!
     -Până se lămurește a cui bărbat este, află că nu-l cheamă Rotci! îi întorc eu vorba. Victor, aşa-l cheamă, şi se pare că e bărbatul meu încă.
     Femeia cu tenul ars de soare se apropie de mine amenințător şi mă fixă cu privirea ei întunecată. Ion ridicase în aer cârja, semn c-o să intervină dacă țiganca îmi va face rău.
     -Ştiam eu că are pe cineva, dar nu credeam că o spălăcită ca tine i-ar ține calea unui țigan!
     -Victor nu-i țigan! spun repede.
     -Dar nici bărbatul tău nu e! Bulibaşa nu-şi ia vorba înapoi, Rotci mă va lua de nevastă! Aşa s-a hotărât şi nu vii tu să schimbi regulile! Hai, mai repede, albinoaso,   spune-mi unde-i Rotci?
     -Dacă-i bărbatul tău, cum spui, atunci va veni singur la tine. Aşteaptă-l mult şi bine!
     -Te crezi mai deșteaptă?  O să mai vedem noi cine râde la urmă!  
     Țiganca ieşi pe poartă blestemând în limba ei, dând din cap amenințător.
     -Ce-ai să faci, Mară?  Aştepți să vină Victor la tine? mă întrebă atunci mama.
     -Gata cu Victor, mamă! Dacă-şi aduce aminte de mine atunci va veni să mă ia. Se pare că-şi amintește de toată lumea numai de mine nu!  mai spun şi plec repede în odaie, cu ochii înlăcrimați.
     Țiganca nu-mi tulburase liniştea.  Era deja tulbure de când m-am întors aseară de la mama Vera. Faptul că Victor mă ademenea şi tot el mă făcea să fug cât mai departe... mă durea cumplit.
     Odaia mea mirosea a flori de salvie şi busuioc. Uitasem de buchetul lăsat pe poliță, cules de acum o săptămână mai din vale. Perdeaua era dată în lături şi-mi spuneam că am să am necaz cu muştele spre seară dac-o las aşa. Când am tras perdeaua, un tușit slab am auzit în spate. Am tresărit şi cred că am şi țipat pentru că mi-am simțit gura acoperită de o mână mare și lipită de un trup bărbătesc.
     -Spune-mi, soțioară,  mă aşteptai? îl aud pe Victor, cu vocea lui răguşită.
     Mă zbat să scap din încătuşarea brațelor lui şi apuc să-mi eliberez gura.
     -Ce cauți aici, Victor?
     -Te caut pe tine, dar după ce am văzut c-ai lăsat-o pe Radia să plece liniştită,  nu mai sunt aşa de sigur... Mă lași la cheremul ei? spuse el zâmbind în colțul gurii.
     -Nu cred c-ar trebui să vorbim aşa despre asta, spun serioasă şi mă desprind din brațele lui. Chiar se întreabă toată lumea ce va fi cu tine, cu părinții tăi şi chiar cu mine...
     -Acum că am aflat că sunt însurat cu tine, că mi-am găsit casa şi părinții, să ştii că abia aştept să-mi intru în drepturi, zise Victor zâmbind,  dar ochii lui nu aveau privirea aceea de care aveam nevoie.
     -Îți aduci aminte cum ne-am cunoscut? îl întreb pe Victor.
     -Nu mai ştiu... credeam că părinții noștri au stabilit să ne căsătorim.
      -Dar unde ne-am văzut prima dată? mai insist eu.
     -Nu ştiu...
     Se vedea că, în privința căsătoriei cu mine, nu-şi mai aducea aminte aproape nimic. În privirea lui era doar dorință, fără duioșie sau bucuria că-i sunt alături.
     -Ştii că nu eşti obligat să continui ce nu simți... Să nu crezi că te oblig să fii bărbatul meu. M-am învățat singură şi nu vreau să te leg de mine.
     -Nu mă legi de tine. Mă bucur că sunt însurat cu tine.
     -Radia a zis că Bulibaşa ei i-a promis c-o să o mărite cu tine...
     -N-o iubesc pe Radia.
     -Dar nici pe mine, îi răspund cu vocea stinsă.
     Îl văd cum oftează şi-şi trece cu mâinile prin părul lung până la umeri. Se aşează cu greutate pe pat şi priveşte fix pe fereastră. Ştiu că-i este greu. Să-ți dispară amintirile este cel mai urât lucru pe lumea asta. Trăim pentru oamenii dragi nouă deoarece ne leagă amintiri de neuitat. El nu mai era legat de mine. Şi poate că nici eu, acum că mi-am dat seama de ceea ce ne desparte: amintirea dragostei noastre.
    -Simt că o să ai răbdare cu mine până îmi aduc aminte, zise încet Victor. Şi dacă te-am vrut atunci, înseamnă că te iubeam. Acum... Am mintea încețoșată dar simt că aş greşi tare dacă aş pleca de lângă tine.
     -Nu te pot ține lângă mine dacă nu mă iubești.  Şi tu ai recunoscut asta. Nu-i nici o problemă, chiar aş răsufla uşurată dacă te hotărăști să te desparți de mine.
     -Să mă despart de tine?  se miră Victor. Află că ceva în mine a tremurat când te-am văzut cum ieşeai din curte, atunci când am venit la voi să vând ceaune.  Te uitaseşi la mine cu ochii tăi albaștri că mi-ai furat inima cu totul. Mă gândeam că-i foarte fericit cel care te are şi-am început să-ntreb prin sat de tine. Mi-au zis că ți-a murit bărbatul pe front şi c-ai rămas văduvă de patru ani.
     -Şi ce ți-au mai spus? întreb eu cu ochii în lacrimi.
     -Mi-au zis că eşti o femeie la locul ei, harnică şi săritoare, care a ajutat două familii, pe a ei şi pe a socrilor. M-am mirat. De obicei relațiile se răcesc după ce moare unul dintre soți.
     -Mamă Vera a suferit foarte mult când a auzit că ai murit. Tata Grigore nu mai vedea pe nimeni... doar mergea şi stătea toată ziua la căminul cultural să asculte la radio ce veşti mai sunt de pe front. A trebuit ca tata să ia în grijă tot pământul, să tocmeasca oameni la lucru şi să-i supravegheze.
     -De ce ai plecat din casa mea?
     -Mama avea nevoie de mine. Ion a venit de pe front cu piciorul rănit şi mama nu mai putea singură să aibă grijă de casă. Dar n-am lăsat-o nici pe mama Vera. Am mers în fiecare zi s-o întreb dacă are nevoie de ceva.
     -Ştiu. Am stat de vorbă aseară despre toate câte s-au petrecut cât timp am fost plecat. Mi-a zis că fără tine i-ar fi fost foarte greu.
     Mi se părea neobișnuită discuția noastră. Aşa nu mai vorbisem de mult timp, de dinainte de război. Îl priveam cum se frământă de grija părinților şi cum ar fi vrut să dea timpul înapoi ca să şteargă durerea aşternută peste viața oamenilor lui dragi.
     -Ar mai trebui să lămurești o familie despre tine, spun şoptit.
     - Care familie? mă întrebă pironindu-şi privirea cenuşii pe mine.
     -Familia din şatră.
     -A! Da. Ar trebui să ajung la Bulibaşă să-i spun că mi-am găsit familia.
     -Da. Familia... , spun eu cu teamă.
     Familia lui. Nu mă puneam şi pe mine la socoteală. De patru ani aveam două familii de care îngrijeam, dar acum ...
     S-a ridicat de pe pat şi m-a cuprins cu amândouă brațele.
     -Cred că de-acum ai să te întorci în casă mea, nu? Le-am zis alor mei că te aduc înapoi.
     -Vin doar cu o condiție!
     -O condiție? ridică nemulțumit din sprânceană Victor.
     -Vreau să nu mă mai atingi decât atunci când ai să mă iubești.  Vreau să-ți aduci aminte de noi şi abia apoi să fiu iar a ta.
     I-am simțit strânsoarea brațelor tot mai largă. Se vedea că nu-i convine.
     -Să trăiesc cu tine ca şi cum ai fi soră - mea?
     -Da, până ai să-ți amintești de mine ca nevastă..., spun eu plecând privirea spre locul unde acum câteva secunde se odihnise mâna lui.
    -Şi dacă am să am ... nevoie? mă întreabă cu ochii sfredelindu-mă.
     -Atunci grăbeşte-te şi adu-ți aminte! Hai,  fugi la şatră să dai de veste că eşti deja însurat, iar eu am să mă pregătesc să plec la mama Vera, după ce o anunț pe mama.
     -Vreau să mă aştepți în odaia mea, îmi zise zâmbind şi mă sărută uşor pe buze, ca o şoaptă blândă, apoi sări pe fereastră şi dispăru ca şi când nici n-ar fi fost în apropierea mea până acum.
     Ce-aveam să fac? Trebuia să mă mut iar în casa mamei Vera şi să am grijă în continuare de amândouă familiile. Dar cel mai important lucru: trebuia să fiu nevasta unui bărbat care nu-și aducea aminte de mine...