Binele necesar

Capitolul 6

Afară s-a întunecat înainte să îmi dau seama și sunt puțin prea amețită ca să intuiesc cât ar fi ceasul. Ashton nu s-a dezlipit de mine până acum, dar din fericire el arată destul de... controlat. I-am spus lui Brandon ca o să rămân la el câteva zile, până o să găsesc un loc unde să locuiesc până începe facultatea, așa că dacă aș vrea, m-aș putea duce chiar acum în dormitor, ca să mă culc. Dar nu vreau. Îl urmăresc pe Cameron din priviri, văzând cum vorbește cu tot felul de persoane, cum fumează, cum se ceartă... cum se sărută cu una dintre tipele care par cunoscute în cercul ăsta de prieteni.

Nu sunt nervoasă pentru că e cu altcineva, fiindcă nu e ceva ce mă surprinde. Sunt furioasă că trebuie să văd asta. Aș fi preferat să fie cumva mișcat de revederea noastră și ideea că e complet imun la prezența mea face podeaua de sub picioarele mele să se clatine. M-am adunat în preajma lui Ashton și pe la unșpe toată lumea s-a strâns în living, când m-am oferit să când o melodie a unei formații iubită de toată lumea prezentă. Individul care se ocupa de muzică mi-a setat negativul, iar eu am verificat sonorizare, care consta doar în microfonul și amplificatorul pe care Brandon le avea deja în dotare.

— Hei, taci dracului din gură! ordonă Oliver, prietenul gay al lui Ashton. S-ascultăm ce ne cânta fata, ce zici?

Un „Poponar prost" se îndreaptă spre el ca răpuns, dar Oliver se face că nu aude. Mă așez cu fundul pe bar și bat ușor cu degetul arătător în microfon. Toată lumea se uită dintr-o dată la mine: tipi cu frizuri colorate sau rași pe-o parte, ori cu bretonul în ochi; tipe cu cercei în nas sau buze, ori pline de tatuaje... dar și oameni "normali", care nu par a fi rockeri, dar sunt. Ashton stă tolănit pe canapeaua așezată fix în fața mea, lângă Oliver și alți prieteni de-ai lui, iar Cameron stă pe speteaza canapelei, în spatele lui Ashton. Mă uit la cel din urmă doar ca să nu mă bâlbâi când cânt, mânioasă pe ochii superbi ai lui Cameron sau zâmbetul lui dezarmant.

Îmi dreg vocea și închid ochii, înainte să rostesc melodic:

Am o mărturisire,
Am un secret,
Care stă pe vârful limbii mele, și sângerează;
Știi că am motivele mele,
Să ascund acest sentiment sufocant,
Vocea din capul meu țipă,
Dar nu cred că o să mă schimb vreodată;
Așa sunt eu...
Cred că mi-am pierdut jumătate din minte. 
Luptând împotriva dependenței, m-am ucis; pierdem timpul, nu sunt în regulă...
Și o pot face dacă vreau.
Pot să o fac dacă vreau.
Nu-mi pasă dacă mă doare,
Îmi pasă doar dacă te rănesc
Pe tine.

La mijlocul melodiei, oamenii se ridică și încep să danseze, transportați într-o cu altă stare. E un lucru cu care m-am obișnuit, dar nu care mă satisface în totalitate. Mi-ar fi plăcut doar să-mi simtă muzica, nu un amestec de senzații care au tot felul de proveniențe. Ashton, Cameron, Oliver și Brandon sunt singurii care rămân nemișcați până la sfârșit.

Stai, stai cu mine!
Cred că mi-am pierdut jumătate din minte,
Luptându-mă cu dependențele mele,
Am urmărit lumina albă, dar nu sunt, nu sunt în regulă.
Și o pot face dacă vreau.
Știi că o voi face dacă vreau.
Căci nu-mi pasă dacă mă doare
Îmi pasă doar dacă te rănesc.
Cu liniile mele albe
Și minciunile mele albe.

Nu pot să mă uit la Cameron și mă doare tot corpul. Gâtul mă ustură, iar gura mi s-a uscat. Abandonez microfonul și mă car din living imediat ce sfârșesc melodia, urcând treptele pe care abia le zăresc prin suvițele bretonului care îmi acoperă ochii. Am părul umed și am transpirat îngrozitor.

— Ai fost tare, tipo! Mișto rău! mă felicită un grup de persoane, la etajul unu.

Le zâmbesc atât cât pot și merg mai departe, călcând o dată în gol pe lângă o treaptă.

— Sasha! aud vocea mult prea cunoscută, în urma mea.

Îl ignor.

Bâjbâi cu cheia pe sub clanță și nimeresc descuietoarea în final, împingându-mă în ușa pe care o trântesc imediat în urma mea. Cameron strigă disperat de pe partea cealaltă, lovind ușa cu pumnul, dar nu-i deschid și mă îndepărtez de bucata de lemn care ne desparte. Nu vreau să-l văd sau să-l aud sau să-l simt. Nu mai vreau. Însă el insistă, ameninținându-mă că va sparge ușa, ceea ce e absolut imposibil la cât de dură e.

Continuă în aceeași manieră câteva minute-n șir, timp în care eu stau pe podea, cu spatele sprijinit de pat, și rotesc între degetele de la mâini o ață din cusătura blugilor scurți pe care îi port.

— Sasha, ascultă..., zice la un moment dat, cu tonul domolit. Lasă-mă să intru.

Te-am lăsat de atâtea ori, nenorocitule, strig în gând.

— Măcar spune ceva, te rog, îmi cere din nou.

Privesc în sus, la tavanul înalt și întunecat, apoi rostesc dintr-o răsuflare:

— Vreau să pleci dracului și să mă lași în pace!

— Sasha, abia ne-am revăzut de câteva ore și te comporți al naibii de ciudat! Vreau doar să-ți vorbesc sau măcar să te văd pentru câteva secunde, ce dracu' e rău în asta?

Mă ridic de jos și pășesc spre ușă, gata s-o lovesc de parcă ar fi el în fața mea.

— Nu ai ce să vezi! îi strig, cu ochii înlăcrimați. Cară-te! Nu mai e nimic de vorbit. Dacă știam c-o să fii aici, nu mai veneam, la naiba!

Mă simt stupidă și atât de disperată. Totul devine sufocant... iar presiunea asta pe care el o pune asupra mea mă sufocă și mă îndepărtează tot mai mult. Știu că e pueril și că ar trebui să tratez matur situația, dar nu pot. Mă gândesc la el de când ne-am văzut ultima oară și mă doare faptul că am pierdut atâta timp. Că ne-am pierdut unul pe celălalt.

Tăcerea care se lasă dincolo de ușă mă liniștește, dar și frustrează în același timp. Când cred că a plecat și răsuflu ușurată, întinzându-mi afurisitele de lacrimi, îl aud rostind suficient de încet încât să am impresia că, de fapt, doar l-am simțit spunând asta:

— Mi-a fost dor de tine, știi? Al dracului de dor.