Binele necesar

Capitolul 15

O sun din nou, dar îmi închide la fel de repede ca și data trecută, așa că îl apelez pe Ashton, realizând poate prea târziu că mâinile îmi tremură ca niște vergi. Mă așez pe pat, înfigându-mi cu putere vârful degetelor în saltea. Ashton îmi răspunde după primul ton, așa că mă grăbesc să vorbesc, deși o fac tărăgănat:

— Am sunat-o pe Karmen, dar mi-a închis și mi-a trimis un mesaj simplu, în care spune: „Alex". Ce dracu' poate să înseamne asta?

— Alex? aud din partea cealaltă.

— Da, Ashton.

Însă imediat îmi dau seama că vocea nu e a lui Ashton, când Cameron spune:

— Nu e Ashton.

Strâng din dinți, apoi înghit în sec, reușind cu eforturi mari să înfrânez fuziunea dintre furie și disperare care se produce în corpul meu. Știu că inima îmi bate mai tare decât ar trebui și că vâjâitul din urechile mele nu e firesc.

— Unde e Ashton? întreb.

— Unde ești tu?

— Cameron, n-am timp de tine. Dă-mi-l pe Ashton la telefon.

— Niciodată n-ai avut timp de mine, prințeso.

Vreau să spun ceva ce să-i închidă gura pe vecie, însă Ashton preia telefonul și mă întreabă:

— Rahat. Nu prea pot să vorbesc acum, Sasha. Ce s-a întâmplat?

Mă lovește vinovăția – l-am monopolizat pe Ashton cu drama constantă în care mă aflu de când... de când m-am născut.

— E vorba de Alex. Trebuie să ajung neapărat acasă.

— Plângi?

Îmi trag nasul, cu toate că nu plâng. Atunci de ce naiba îmi curge nasul? Mă șterg și, instinctiv, îmi curăț stresată palma de saltea.

— Nu, îi răspund. Las-o baltă.

Închid apelul și mă ridic brusc în picioare, însă cuprinsă de o amețeală la fel de rapidă mă sprijin cu o mână de scaunul de la birou. Încerc să mă calmez, repetându-mi în minte că sunt paranoică și că nimic rău nu o să se întâmple. Sau nu s-a întâmplat. Telefonul începe să-mi sune, iar pe ecran apare numele lui Ashton. Îi închid. Ai și tu viața ta, Ashton. La naiba. Apoi mă întorc spre pat și adun de prin bagaje strictul necesar, cum ar fi banii, încărcătorul de la telefon și actul de identitate. Intru pe internet și caut ruta cea mai rapidă spre casă, cu autocarul sau trenul care m-ar duce cel mai aproape de orașul meu neimportant, uitat de lume.

— La dracu'! îmi scapă printre dinți când citesc că nici o destinație nu corespune.

Nu-i nimic, îmi spun. Pot să le schimb undeva la mijloc. Dar internetul mă contrazice din nou, pentru că nici un alt autocar nu pleacă dintr-un alt oraș spre Everett. Mă fâțâi o vreme prin cameră, masându-mi fruntea de durere și trăgându-mi nasul în continuu. În final, ajung la concluzia că o să fac autostop-ul; cineva trebuie să mă ia... fără prea multe condiții.

Înainte să fiu gata de plecare, cineva bocăne la ușă. Stau pe gânduri câteva clipe, întrebându-mă dacă nu cumva e persoana căreia îi aparține camera sau cineva care o caută.

Dar nu mă gândesc nici măcar o clipă că are putea fi Cameron. Și e chiar el, uitându-se cu ochii mari la mine, dincolo de prag. Dau să îi închid ușa în nas, dar el se împinge cu forță în ea și intră peste mine înăuntru. Sunt atât de revoltată că Ashton i-a spus despre micul meu loc de oază, știind cât de tare îmi doream să îl țin ascuns de toată lumea – în special de Cameron.