Binele necesar

Capitolul 17

Nu m-am întrebat niciodată în ce fel de lume pot trăi oamenii care nu-s ca mine sau ca prietenii mei. Dar se pare că tipa cu care Ashton și-o pune mai nou m-ar putea ajuta în sensul ăsta. Și pot să văd de aici, de la nivelul jos la care mă aflu, cum convingerile lui Ashton despre ateism se clatină din cauza acestei fete. Asta pentru că se pare că și-a găsit o fiică de pastor.

— Numai tu puteai să nimerești așa ceva, râd pe seama lui, lovindu-l din mers în umăr.

Suntem la Brandon acasă. Ne pierdem vremea aici de câteva săptămâni încoace. Nu știu încă ce se întâmplă între mine și Cameron, dar nu am mai interacționat deloc din noaptea în care i-am spus despre Alex. Și-au trecut aproape două săptămâni de atunci. În curând, Ashton o să plece în Afganistan și o să fiu nevoită să vorbesc cu Cameron. Dar până atunci mai e.

Ashton se uită peste umăr prin bucătărie, ca să se asigure că nu aude nimeni discuția nostră. E așa paranoic uneori.

— Nu e chiar așa, Sasha, se apără el.

— Da? ridic din sprâncene. Și de aia nu vrei să știe nimeni?

Într-un fel, mă bucur că n-o aduce aici. Persoanele ca ea trebuie protejate de lumea asta.

El se sprijină în coate pe insula de granit din mijlocul bucătăriei, uitându-se sever la mine, pe sub sprâncene. Are bretonul căzut pe frunte și își trece o mână prin el, ca să și-l dea pe spate.

Aha. Treaba e serioasă, deci.

Se încruntă.

— Nu e treaba ta, oricum. Doar... las-o baltă, bine?

Ridică sticla maro cu bere, de lângă el, și ia câteva înghițituri din ea. Îl cunosc pe Ashton. Sunt probabil una dintre puținele persoane care într-adevăr îl cunoaște pe Ashton. Dacă nu cumva singura; în afară de Cameron, evident. Și-mi dau seama când ceva îl frământă sau când are chef doar să și-o tragă. În cazul tipei pe care doar ce-a întâlnit-o... optez pentru prima variantă. Asta e grav. Foarte grav.

Totuși, ridic din umeri, ca să nu-l presez mai tare cu bănuielile mele aberante, apoi mă urc cu fundul pe blatul bucătăriei și scrumez într-un pahar abandonat, aflat în apropiere.

— Cum ziceai c-o cheamă?

Ashton se uită ciudat la mine. E o privire pe care nu am mai văzut-o la el. Pare un pic contrariat.

— Eva. Stă lângă noi, în Renton.

— Uau! exclam, ridicând din sprâncene. Asta ca un clișeu. Unul dat naibii...

Îmi amintesc deodată de câteva secvențe petrecute într-una din zilele când mă aflam la familia Medai acasă, în primele zile de când ajunsesem în Seattle. Eva venise să aducă un fel de calendare-ghid, pe care cică tatăl ei le împărțea în fiecare vară în tot cartierul. Noi eram fumați, iar ea era prea drăguță. Cineva trebuia să o gonească de acolo, iar Ashton s-a ocupat destul de bine de aspectul ăsta.

În orice caz, această Eva pare să îi ocupe toată atenția lui Ashton în ultimul timp, cu toate că nu i-am văzut niciodată împreună. Știu că se văd doar noaptea, și mai știu și de ce Ashton a ales ca lucrurile să se întâmple așa. Încerc să mă împac cu ideea că îl pierd treptat și că va trebui să mă obișnuiesc cu singurătatea. Dar e al naibii de inconfortabil.

— Salutare, târfulițelor! cântă Oliver, intrând în bucătărie cu un joint între degetele și urmărit de un nor de miros strident. Care-i baiul?