Binele necesar

Capitolul 10

Ochii mi se umplu tot mai mult cu lacrimi cât ațintensc ușa cu privirea, așteptând ca el să deschidă, dar îmi dau seama că asta nu se va întâmpla și, involuntar, ca întotdeauna, îmi ridic bărbia, clipind atât de des cât să alung lacrimile. Ashton mă trage de mână înspre camera din capătul holului și îl urmez tăcută; mai docilă ca niciodată. Mi-am dorit prea tare ca decizia de a veni în Seattle să fie una dintre puținele mele alegeri înțelepte, dar cu fiecare minut în plus încep să mă conving că a fost una dintre cele mai proaste. Aș fi putut pleca oriunde altundeva să studiez, în întreg Washington-ul – de ce am ales tocmai Seattle?

— Arată bine, zice Ashton, analizând sub o lampă vioara mea. În afară de câteva zgârieturi, evident.

— Mersi, mormăi, lăsându-mi capul pe spate cu un gest extenuat.

Mă întind pe patul din dormitorul lui Ashton, trăgând adânc aer în plămâni. Mirosul care plutește în camera lui Ashton îmi aduce aminte de copilărie, pe când cel din dormitorul lui Cameron mă duce cu gândul la... adolescență.

Ochii mi se închid singuri de oboseală. Simt miros de tutun, apoi mă uit printre gene spre fereastră, unde Ashton fumează, cu privirea ațintită undeva în față. Nu știu ce se întâmplă cu el... Ce o mai fi în sufletul lui, după atât timp? De când îl știu, a fost tot timpul îngândurat și preocupat de Cameron și Sky. Exact ca și Cameron, de altfel. Deși sunt cu toții frați vitregi, seamănă al naibii de tare între ei. Vorbind strict despre cei doi frați, Ashton, fiind mai mare decât Cameron, e mai calm ca el, care întotdeauna a fost iute la mânie, enervat din orice rahat. Cameron pornea întodeauna scandalurile, în timp ce Ashton le punea capăt. Cameron aducea mereu fete la petreceri, iar Ashton avea grijă să le trimită pe toate acasă înainte ca soarele să răsară. Cameron a fost dintotdeauna un consumator, în timp ce Ashton a iubit o singură fată și i s-a dedicat în întregime. Dar eu nu l-am iubit niciodată pe Ashton în felul în care l-am iubit pe Cameron, pentru că am fost educată de mică că pot stăpâni ceea ce nu-mi face bine.

Tata mă ridica adesea pe genunchiul lui, când eram mică, și-mi spunea: „Oamenii sunt răi, prințeso. Trebuie să-nveți să te descurci atunci când tati nu o să fie lângă tine să te apere." Și-mi înșiruia câteva cuțite sau arme sub nas, învățându-mă pe rând să le folosesc. Așa se face că știu să controlez aproape orice model de armă și să înfig cuțitul acolo unde știu că va fi fatal. Până în urmă cu câțiva ani, am crezut că toți copiii învață lucrurile astea de la tații lor. Din nefericire, a trebuit să apelez la ele, așa că mi-am dat seama că teoria nu se compară niciodată cu practica. Că să te prefaci că tragi cu un pistol e mai drăguț decât să folosești într-adevăr unul.

Sau că să-ți imaginezi că prima dată o să faci sex cu tipul pe care îl iubești e mai frumos decât s-o faci cu adevărat.

*

A doua zi când mă trezesc camera e goală și profit de asta ca să fac un duș și să mă pregătesc de plecare. Nu-mi pasă dacă o să stau pe străzi sau la vreun hostel de la periferie, atât timp cât o să fiu departe de tortura la care mă supune aerul pe care-l respir cu Cameron. De aș putea să exteriorizez furia asta prin fiecare respirație pe care o fac, aș face-o, dar nu pot. Nu de fața cu alții. Pentru că m-aș da de gol, iar eu nu vreau asta.

Casa arată și sună ca și când ar fi pustie. Îmi cobor privirea la mormanul de pe jos, aruncat în fața ușii de la camera lui Cameron. E rucsacul meu, iar lângă el sunt geanta și pantalonii mei. Ratat, îl înjur în mine, adunându-le de pe jos, ca să bag apoi vioara în husa ei specială, din geantă. Arunc o privire plină de dispreț spre ușa lui și clipesc repede, întorcându-i spatele ca și când m-ar vedea.