Binele necesar

Capitolul 7

Rămân tăcută, scoțându-mi nervoasă pachetul de țigări din buzunar. Iau o țigară din el, dar înainte să o aprind izbucnesc în plâns și o arunc cât colo pe podea. Nu știu de ce mi-a spus Cameron că i-a fost dor de mine, pentru că nu am văzut sau simțit asta de când am părăsit Texas până acum. Și sunt, la naiba, mai bine de trei ani. Dacă i-am lipsit, de ce nu m-a căutat? Și dacă nu a dat de mine, de ce s-a oprit? N-am nevoie de cuvintele lui, iar el nu are nevoie de mine. Trebuie să-mi revin din starea asta de letargie, care mă consumă. Am venit aici ca să mă fac bine, nu ca să mă-mbolnăvesc mai tare. Să-l văd pe Cameron nu mă ajută deloc.

După alte câteva minute îmi dau seama că a plecat și sper că tăcerea mea l-a lămurit. Intru în baie și, în timp ce stau aplecată deasupra chiuvetei, ca să mă spăl pe față, berea mi se întoarce pe gât și mă reped spre toaletă. Mă întind pe salteaua patului imens, rămasă doar în lenjerie, și ațintesc tavanul luminat doar de becul din baie, pe care l-am lăsat aprins. Mi-aș dori să pot să dorm, dar e greu. E al naibii de greu. Gâtul mă ustură, stomacul mă doare de foame, pentru că doar ce l-am golit, iar inima mea e frântă.

*

Soarele răsare mai repede decât mi-aș fi dorit. Mă ridic din pat cu mult după ce afară se luminează. Am o durere îngrozitoare de cap, care nu e provocată nicidecum de băutura de aseară. E o durere omniprezentă de când am ajuns în Seattle. Verific telefonul și găsesc un mesaj de un număr necunoscut. Îl deschid, citindu-l cu ochii mijiți și cu mâna la frunte:

„te aștept jos când te trezești. ashton"

O fi luat numărul meu de la Brandon și mă bucur că a făcut-o. Sper că nu am zis sau făcut ceva stupid noaptea trecută, dar o să mă scuze băutura, iar Ashton știe asta.

E prânzul, de aia soarele arde-n halul ăsta. Trag draperiile groase și grele, de culoare vișinie, ca să feresc camera de razele lui. Mă îmbrac după ce fac un duș scurt și îmi periez dinții. Brandon are de toate în baia asta, mai puțin o perie de păr sau ceva care mă ajute la descurcarea lui, dar nu mai contează. E încă umed, așa că-mi trec degetele prin el și apoi îmi refac machiajul, folosind dermatograful negru în jurul ochilor și un ruj roșu. Iau o gumă de mestecat din rucsac, ca să îmi păcălesc cumva stomacul, și ies din cameră cu geanta pe umăr. Nu știu unde naibii o să dorm la noapte, dar nu vreau să mai stau aici dacă asta înseamnă că trebuie să dau din nou ochii cu Cameron.

Ashton mă așteaptă pe canapea, exact unde a rămas după ce eu am cântat azi-noapte, însoțit de Brandon, Oliver și încă o tipă brunetă. E doișpe și ceva și ei arată chiar bine, deși sunt sigura că n-au dormit mai mult decât mine.

— Neața, Rază de Soare, mă salută Brandon.

— Neața, zic sec.

— Hei, se pisicește bruneta care stă lângă Brandon.

— Salut, zic din nou, ca să par politicoasă.

Mă uit scurt la Ashton și îl văd încruntându-se la geanta mea.

— Te simți bine? mă întreabă Oliver.

— Da. De ce, n-arăt prea bine, ha?

— Nu prea, intervine Brandon. Ce-i cu geanta? Pleci deja?

Aprob din cap și rămân pe picior de plecare, ca să îmi întăresc decizia.

— Ai unde să stai? Ți-am zis că poți să rămâi pe aici cât vrei, Sasha.

— Mersi, Brendon, dar sunt O.K. Mergem? îl întreb pe Ashton.

— Unde? vocea lui Cameron se aude din spatele meu, în timp ce se apropie de canapeaua pe care stau cu toții tolăniți.