Chemical

0.1

Lauren și-a încrucișat brațele la piept, frecându-și-le din cauza frigului. Acum credea că a fost o idee foarte proastă să iasă afară la ora unsprezece și să se întoarcă acasă la trei. Străzile sunt întunecate și pustii. Lui Lauren îi este foarte frică de întuneric. Acum regretă faptul că nu a acceptat invitația lui Sebastian, care voia s-o ducă acasă, în siguranță. De ce vrea ea mereu să se comporte ca o fată matură, care n-are nicio frică? Ea nu este așa. Îi este frică până și de propria umbră.

A început să meargă mai repede când simții pe cineva în spatele ei. Nu întoarse capul, nevrând să se sperie mai mult decât este acum. A înghițit în sec și a închis ochii timp de o secundă, începând să meargă și mai repede, aproape alergând. Două străzi o despărțeau de casa ei. Doar două străzi.

Lauren respira scadat și temătoare. De ce nu era chiar niciun om pe stradă? De ce toți dormeau la ora asta? Este trei noaptea, cine este așa de nebun încât să umble ca descreieratul sau descreierata pe stradă?

Trebuia să stea în casă în seara aceasta. De fapt, ar fi trebuit să stea în casă în fiecare seară. Orașul acesta este ciudat și înfricoșător. Nu voia să se mute, dar din cauza morții fratelui său și din cauza suferinței mamei sale care îi spunea că acel oraș, vechiul oraș, îi aducea aminte de el, au luat decizia să plece. O decizie la care părerea ei chiar n-a fost importantă și nici cerută.

Dar nu învinovățea pe nimeni. Nici ea nu mai suporta acel oraș în care bârfele și amintirile rele circulau în fiecare zi. Acolo nu puteai să faci un pas fără ca toată lumea să știe. Era sătulă de atâta lume falsă. Aici lumea este amabilă și te avertizează. Azi dimineață, o doamnă bătrână a bătut la ușa lor, aducându-le o plăcintă făcută de ea. Se simțise ca într-un film american. Acelea se terminau de obicei rău.

Încă o stradă mai avea până când ajungea acasă. De data aceasta și-a făcut curaj și și-a întors privirea, uitându-se în spate. Vedea doar două umbre. Una a ei și una a unei persoane, dar care? De ce se simțea ca într-un film de groază? Sincer, dacă ar fi fost într-un astfel de film, ar prefera An American Crime. La filmul acela chiar a plâns și ... s-a îngrozit. Bine, filmul acela nu era de groază, dar ceea ce se întâmpla în el, era! Sau așa i se părea lui Lauren.

Se auzise un mârâit. Ce naiba?! Acum urmează să o atace un câine? Asta chiar este culmea. De ce nu a ascultat-o pe acea bătrână când i-a spus să stea acasă și să nu iasă niciodată noaptea? De ce atunci cuvintele bătrânei i se păreau prostești?

Se auzii niște pași din spatele ei. Poate o fi imaginația ei. Nu este el. Nu este tipul de care vorbea acea doamnă. Nu are cum, el dormea la ora aceasta, nu? Se comporta ca o fată proastă. Acum este momentul perfect ca criminalul să facă o crimă.

Un felinar pâlpâia, făcând-o pe Lauren să se sperie și mai tare decât era. Auzise de acel criminal că el își urmărea victimele și le lua fix atunci când ele credeau că au scăpat de el. Este periculos și nemilos. Dar Lauren se întreba de ce nimeni nu avea curajul să-i pronunțe numele.

Inima îi bătea tare în piept când simții o suflare în ceafă. Voia să se întoarcă, dar corpul ei paralizase din cauza fricii. Acea persoană a râs când a observat gesturile trupului ei. Părea fragilă, dar nu-i păsa. Pofta de sânge este mai mare.

Persoana, care din câte își dăduse seama Lauren din cauza parfumului amenințător, era băiat, șopti un cuvânt inocent și încet. Semăna cu numele ei. De unde îl știa el? A deschis gura ca să țipe, dar imediat, mâna băiatului s-a așezat peste buzele fine și subțiri ale fetei, astupându-i strigătele.

Și-a lipit corpul de al ei și i-a șoptit la ureche să tacă. Lauren l-a ascultat și băiatul și-a luat mâna de la gura ei, fata începând să suspine. De ce mereu trebuie să i se întâmple ceva rău? Două lacrimi au căzut din ochii verzi a lui Lauren. A început să tremure când i-a simțit respirația băiatului pe la urechea ei stângă.

— Ia-ți adio de la viața aceasta.

Întuneric.