Dragostea si Destinul

Capitolul 2

     Când mi-am deschis ochii aveam inca lacrimi în ei. Nu vedeam clar ce este în fața mea, dar... De când are cerul stele verzi?
     Am clipit des încercând să alung ultimele lacrimi și să văd în jurul meu.
     Inima începu să îmi bată nebunește in piept vazandu-l pe Sebastian in fața mea. Ochii lui verzi puteau face toată gheata din lume sa se topească sub privirea lui. Pe chipul lui de citea clar nervozitatea, îngrijorarea și suferința interioara.
     - Hey, ești bine? Mă întrebă el punandu-si mâinile pe umerii mei.
     - Sebastian... A fost singurul lucru pe care am putut sa îl pronunț.
     Ochii lui mă tintuiau parca privind în sufletul meu.
     - Eve ...?
     - Da, sunt bine, nu îți face griji. Am spus eu încercând să mă ridic de jos.
     - Nu se vede. Haide! Spuse el apucandu-ma de mana și tragandu-ma spre el.
     Amețeala puse stăpânire pe mine și dacă el nu mă apucă de mijloc sigur luam o trântă de toată frumusețea.
     - Nu vrei să îmi spui ce ai pe suflet decât să te închizi iar în tine?
     - Sebas...
     - Daca nu îmi spui ce ai atunci .... Mă amenință el cu un deget ridicat în fața mea.
     - Atunci ce? L-am provocat. Știam că asta e modul lui de a mă face să mă simt mai bine și să mă scoată din depresie.
     - Atunci .... Te mușc de nas! Spuse el aplecansu-se mai mult asupra mea.
     Cuvintele lui m-au făcut să zâmbesc imediat.
     - Sebastian ...Eu ...
     - Tu ce? Îmi spui ? Sau te mușc , ce alegi? Mă întrebă el cu o sprânceană ridicată.
     Puteam să îmi simt inima izbindu-se de peretele toracelui.
     - Hmm. Am oftat încet ridicandu-mi privirea din pământ. Chiar vrei sa îți strici ziua aflând motivul pentru care sunt in starea asta?
     - Nu îmi vei strica ziua, crede-ma. Am avut o zi mult prea tâmpită că să o mai poată strica ceva.
     - Sigur vrei sa afli?
     - Da ! Acum spune-mi sau...
     - Bine... L-am întrerupt deși nu îmi displăcea ideea de amplasare să mă muște de nas. Eram îndrăgostită de el de câțiva ani dar nu avusesem curaj sa îi spun. Mai ții minte ce sa întâmplat anul trecut în această zi?
     - Nu. Părea nedumerit , parca vorbeam alta limba.
     - Pe data de 13 septembrie anul trecut ... Mama a....
     - Eve ....Îmi pare rău. Am uitat.
     - Nu-i nimic. Nu e că și cum te-ar fi afectat pe tine intr-un fel. Am oftat lasandu-mi privirea în jos.
     - Hey, uita-te la mine. Spuse el prinzandu-mi bărbia cu mana lui mare și privindu-mă galeș. Mă afectează ceea ce se întâmplă cu tine. Tu mi-ai fost mereu alături chiar și când propria mea familie nu a fost. Tu ai fost lângă mine și nu m-ai lăsat să mă dau bătut niciodată. Îmi pare rău că nu am fost lângă tine in acele momente.
     - Stai liniștit, nu-i nimic. Am spus eu înghițind valul de suspine ce stăteau să îmi iasă din gat. Nu erai in oraș atunci, erai in Italia căutând un bucătar nou pentru restaurant.
     - Ai dreptate. M-am întors abea in noiembrie de ziua ta
     Am crezut că nu aud bine. De unde știe el de ziua mea de naștere?
     - De unde știu de ...?
     - Pai... Sa spunem că a trebuit să fac munca de convingere cu colegii tai. Spuse el zâmbind.
     Puteam sa mor liniștită doar privind acel zâmbet de milioane.
     - Am o idee.
     - Ce anume?
     - Ai încredere în mine?
     - Da! Spune-mi ce ai de gând ? L-am întrebat în timp ce mă trăgea spre parcare.
     Se opri în fața mașinii lui căutând i-au cheile in buzunarele blugilor negri ce îi cădeau leneș pe solduri.
     - Sebastian, ce ai de gând?
     - Vreau sa mergem undeva, știu că poate ai văzut locul Aland sute de ori dar cred că e singurul remediu pentru starea ta.
     - Nu, Sebastian nu.
     - Nici să nu te aud. Spuse el deschizandu-mi ușa la mașină și indesandu-ma înăuntru.
     Se urca la volan și porni rapid din loc.
     - Nu cred că e o idee buna. Nu știu cum am sa reacționez acolo.
     - Indiferent de cum vei face eu voi fi acolo pentru tine sa te sprijin. Mereu voi fi lângă tine. Asta e un jurământ nu o promisiune.
     Cuvintele lui îmi liniștită fiecare celulă din corp, dar liniștea dispăru când parca mașina în fața Cimitirului San Angelo.
     Am coborât încet și temătoare din mașină luand-o înainte. Mergeam cu pași grei și apăsați cu Sebastian pe urmele mele ținând în brațe un buchet de crini ce îi cumpărase de la o florărie din apropiere.
     Era liniște în jurul nostru. Se întunecase vizibil afară doar un felinar stradal ne lumina calea pe care mergeam amândoi.
     - Mai e mult până la mormânt?
     - Mai avem puțin.
     Vocea mea răgușită mă surprinde și pe mine.
     Am mers mecanic printre pietrele funerare ce erau cate una ratacita luminată vag de cate o lumânare.
     La un moment dat m-am oprit brusc. M-am întors spre bucata de marmura alba pe care scria cu litere mari și negre... Ariana West.
     Sebastian veni lângă mine și lasă ușor buchetul jos lângă placuta înconjurată de flori. Îmi simt lacrimile cum îmi înțeapă colturile ochilor dar mă abtineam, nu vroiai să mai plâng. Mă saturasem de atatea lacrimi vărsate nu mai puteam suporta. Dar durerea din inima mea a fost mai puternică decât voința mea și m-am trezit în genunchi plângând în hohote.
     Imediat ce mi-am simțit lacrimile curgandu-mi pe obraji potopul cu care ne amenintasera acei nori negri își varsă toată puterea asupra noastră. În câteva momente eram amândoi își până la piele. Cămașă mi de lipise de corp și genunchii mi se scufundau in noroi.
     Incercam din răsputeri să mă opresc din plâns dar nu reușeam sub nici o forma. Lacrimile și picaturile de ploaie de contopeau spalandu-mi fața.
     La un moment dat am simțit brațele lui Sebastian in jurul meu.
     - Shh... Nu mai plânge. Totul o sa fie bine de acum in colo. Îmi șoptea ușor în ureche mangaindu-mi părul.
     Nu mai spuneam nimic, îmi era imposibil sa vorbesc când la fiecare gura de aer iesea care un suspin plin de durere.
     - Haide sa mergem, Eve. Ai avut parte de destul plâns pe ziua de azi.
     - Nu vreau! Vreau sa rămân aici. Nu mai vreau sa plec de lângă ea. Am spus eu cu lacrimi amare inindandu-mi-se în barbă.
     - Știu, te cred dar daca mai ști mult în ploaie ai să te îmbolnăvești grav și nu vreau sa vin aici să găsesc o piatra dinastia nenorocita cu numele tau pe ea. Asa că haide sa mergem, te rog.
     Cuvintele lui sunata atât de ciudat în capul meu.
     - Nu mor daca stau în ploaie.
     - Nu imediat, dar faci hipotermie si de acolo nu mai e mult. Îmi vorbise pe un ton serios. Haide, te rog.
     - Bine! Am oftat învinsă.
     M-am ridicat încet și mi-am găsit repede echilibrul in brațele lui.
     - Ești mai bine după răcorirea asta?
     - Da . Mulțumesc! Aveam nevoie de asta dar nu am avut curajul sa vin aici singura.
     - E în regulă, as face asta oricand, la orice ora din zi și din noapte. Îmi zâmbi ușor și de aplecă asupra mea.
     Mă enervează cumplit înălțimea lui. Îmi aduc aminte când si-a spart arcada in coltul biroului și a tribuit să mă urc pe un scaun că sa îi pot îngrijii rana.
     Îmi mângâie ușor obrazul și presa un sărut pe creștet. Ma simțeam ca un copil in brațele lui.
     - Haide sa mergem, sa lăsat frig. Îmi spuse încet cuprinzandu-ma cu brațul său puternic.
     - Bine. Am schițat eu un zâmbet cam strâmb.
     Ne-am urcat în mașină și ne-am întors l restaurant.