Lacrimile deja își făcuse apariția pe chipul meu. Nu îmi venea sa cred ce vad. De ce tocmai el?! De ce acum? De ce...?
-Denis...
Atunci când mi-a rostit numele am izbucnit în lacrimi si am fugit cât mă țineau picioarele. Eram conștient ca o sa ma urmărească si chiar asa a fost.
Ma aflam între două blocuri plângând cu el lângă mine care tot încerca sa ma strângă în brațe.
-Denis, te rog...hai sa vorbim
-N-Nu...p-pleaca...
Acesta nu m-a ascultat ci în schimb m-a luat în brațe. Lacrimile continuau sa curgă. Fara sa îmi dau seama , l-am strâns cât de tare puteam în brațe , agățându-mă de el ca si cum ar fi ultima speranta la viața.
-Denis...
-Robert...
-Trebuie sa vorbim!
-N-Nu..
Suspinam în brațele lui. Chiar daca nu voiam sa recunosc chiar îmi lipsise...chiar aveam nevoie de asta.
-Te rog, Denis! Promit ca după asta daca vei alege sa ma alungi din nou din viața ta chiar voi pleca! Dar vreau sa ma asculti măcar 5 minute...
Mi-am șters lacrimile fara sa ma retrag din brațele lui si i-am șoptit ca are doar 5 minute pa dispoziție. Bineinteles ca în acest timp o sa stau în brațele lui petpentru ca ...da!
~peste 5 minute~(nu o sa descriu cum Robert îi explica lu' Denis situația pentru ca noi știm deja)
-Deci, o sa ma poți primi din nou în viața ta?
Puteam observa mici lacrimi în ochii lui , mi-am ridicat mana si i-am șters lacrimile.
-Robert, o sa am nevoie de puțin timp!
-Bine...o sa astept.
După asta m-am retras din brațele sale si i-am dat numărul meu de telefon si am plecat.
Chiar nu ma pot intelege! De ce am făcut asta? Trebuia sa îl uit. Urăsc ca ...îl iubesc...
