Kimberly era un simplu băiat, ce are un job banal într-o micuță cafenea, într-un orășel la fel de mic unde nu se întâmplau foarte multe. Un bărbat misterios ce ascunde multe secrete întunecate apare, iar viața lui Kimberly este întoarsă la 180 de gr...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
Acel sărut, acele atingeri, efectiv nu mi le puteam scoate din cap, simțeam că îmi pierd mințile la fiecare gând ce îl includea pe Kenton, nu înțelegeam ce mi se întâmplă, nu era o simplă atracție trecătoare. Însă îmi era greu să cred că el simțea același lucru, poate că doar se jucase cu mine, dar îmi era imposibil să nu mă gândesc la acele momente petrecute împreună înainte să plece. Trecuse deja o săptămână, iar el nu dăduse nici-un semn, acel nod idiot reveni, iar de fiecare dată când mă gândeam la el, îl simțeam tot mai dureros.
—Ești în regulă?
Auzisem o voce masculină, trezindu-mă din acele gânduri în care căzusem. Mi-am ridicat privirea întâlnind doi ochii albaștri ce mă priveau curioși, părul blond ușor ondulat îi cădea pe frunte. Înghițisem în sec, era tipul de ieri ce îmi dădu fiori cu acele cuvinte ciudate.
—Sunt bine. Am spus într-un final neluându-mi privirea de pe chipul său.
—Voiam să îmi cer scuze pentru ieșirea mea de ieri, nu eram în apele mele.
Spuse cercetându-mă cu atenție, mă simțeam oarecum stânjenit de privirea sa ce se plimba pe chipul și trupul meu.
—E în regulă, cred. Am spus ridicând din umeri.
—Se pare că nu am apucat să facem cunoștință, eram curios să văd cu cine își pierde Kenton timpul, și de ce nu vrea să se întoarcă acasă.
Spuse întinzându-mi mâna, ezitasem gândindu-mă la ce tocmai spusese, însă nu voiam să îmi umplu capul cu întrebări aiurea, oricum mintea mea în mare parte era ocupată de Kenton, roșisem la acest gând, revino-ți Kim!
—Kimberly.
Am spus într-un final apucându-i mâna.
—Melek, încântat!
Răspunse zâmbind. acel Melek? Îmi amintisem de Kenton când vorbise cu tatăl său, Melek nu știa nimic, erau oare frați? Nu semănau absolut deloc, nici măcar un mic detaliu care să îl dea de gol, dar până la urmă, nu era problema mea. Mă privi măsurându-mă din cap până în picioare, iar atunci scosesem pe gură prima întrebare care îmi veni în minte:
—Vrei o prăjiturică?
Acesta mă privi preț de câteva secunde, după care schiță un zâmbet spunând:
—Desigur!
I-am așezat pe o farfurioară o prăjiturică, una din specialitățile mele, parcă nu mai era acel tip agresiv și ciudat de ieri, era de parcă ar fi fost cu totul o altă persoană, nu știam ce era între el și Kenton, iar asta mă măcina pe dinăuntru oarecum, deși nu era problema mea, dar la naiba, acel nod dureros revenea mereu când mă gândeam la el, trecuse o săptămână, iar eu eram obișnuit să îl văd zilnic, da, poate că la acel sărut m-am lăsat dus de val, dar nu i-aș recunoaște niciodată faptul că îl...
