𝒞𝑜𝑜𝓀𝒾𝑒 𝐵𝑜𝓎 (𝒷𝑜𝓎𝓍𝒷𝑜𝓎)

Capitolul 22

—Cum să îmi spui asta Kenton?! Nu e deloc ușor, la dracu'!

—Nu striga idiotule, îl vei trezi pe Kim!

—Nu îmi pasă de puștiul ăla, Leon al meu e mort!

—Nu îl vei face mai fericit dacă vei plânge ca un cretin!

Am deschis ochii ușor, un oftat îmi scăpă printre buze, de ce țipa toată lumea? Cât era ora? Mă simțeam atât de obosit...
M-am ridicat în capul oaselor privind în jur, nu mă aflam la mine acasă, ce se întâmplase? Aseară, non-stopul.. îmi mărisem ochii când realizasem, o doamne, acea crimă!
Îmi veni să vărs, însă mă abținusem. Am oftat din nou ridicându-mă de pe suprafața moale, am intrat cu pași leneși în hol, îndreptându-mă spre locul de unde tocmai se auziseră acele voci. Am intrat în bucătărie văzându-l pe Kenton și acel tip, Melek parcă, ochii îmi căzuseră pe trupul gol, bine făcut a lui Kenton, purta doar o pereche de pantaloni lejeri ținând în mână o ceașcă de cafea și o hârtie îndoită, îmi simțisem obrajii arzând.

—Bună dimineața Kimberly! Spuse acesta zâmbindu-mi.

—Neața', spuse Melek sec.

—Ce s-a întâmplat aseară? Am întrebat oarecum confuz trecându-mi o mână prin păr, nu înțelegeam de ce mă aflam aici.

—Era-i foarte obosit și ai adormit aproape instant când te-am luat în brațe.

În brațe? Îmi mușcasem buza pe interior și un val de căldură mă cuprinse.

—Înțeleg..

E singurul cuvânt care îmi ieși printre buze, îmi zâmbi, iar zâmbetul său parcă mă topi pe interior.

—Vrei să îmi dai acum testamentul ăla idiot?!

Spuse Melek lăsându-se pe spate, șuvițele blonde îi cădeau peste chipul ce părea lipsit de orice emoție, ochii săi păreau goi, iar cearcănele îi erau destul de vizibile, îmi imaginez că nu era un lucru ușor să te desparți de persoana iubită prin acest mod crud.
Kenton oftă aruncându-i hârtia pe suprafața întinsă, acesta o apucă desfăcând-o și citind rândurile, o lăsă de-o parte oftând, o lacrimă îi curse pe obrazul palid, râse forțat spunând:

—Averile sale nu mă vor face să mă simt mai bine, nu mai nevoie de ele.

—Cei de vârsta ta ar visa la măcar un sfert din ce ai tu, ai putea fi măcar recunoscător.

—Am nevoie de el!

Spuse Melek printre dinți lovind cu pumnul suprafața mesei.

—S-a dus, Melek! Și nu se mai întoarce. Va trebui să treci peste, ești în ultimul an, iar el nu și-ar dori ca moartea sa, să îți afecteze notele!

—Mai era puțin ști, până la aniversarea noastră de cinci ani, totul părea atât de perfect...

    Kenton părea indiferent, părea că moartea tatălui său nu îl afecta deloc. Nu țineam legătura cu părinții mei atât de des, însă țineam la ei, iar asta cu siguranță ar fi fost un lucru groaznic pentru mine.
  Îmi părea rău pentru Melek, avea nevoie de cineva care să fie lângă el, iar Kenton nu îl încuraja prea mult, am oftat apropiindu-mă de acesta, Kenton mă privi confuz, m-am aplecat cuprinzându-l cu ambele brațe într-o îmbrățișare, Kenton își înclină capul într-o parte zâmbind, iar Melek mă privi dezorientat.

—Nu cunosc foarte bine situația, dar l-ai face mai fericit dacă ar ști că zâmbești, nu e un lucru ușor să treci prin asta, iar să treci singur prin asta, poate fi insuportabil și vei ceda psihic, dacă vrei, am putea fi prieteni.

   Am spus pe un ton cât mai blând, într-un fel îl înțelegeam, părea o persoană mai sensibilă de fel, și era imposibil să treacă peste radical, Kenton era prea dur cu el, iar el nu avea nevoie de asta acum, avea nevoie de cineva, știam că nu are nevoie de mila mea, dar nici nu putea trece singur prin asta, iar Kenton doar i-ar îngreuna suferința cu acele cuvinte tăioase, chiar dacă țineam la el, de această dată nu avea dreptate.

—Mulțumesc, aveam nevoie de asta...

Spuse, iar printre buze îi scapă un suspin.
Am zâmbit îndepărtându-mă, cred că tocmai făcusem o faptă bună.

—Cred că ar trebui să plec acum, mâine va fi înmormântarea, trebuie să mă pregătesc psihic pentru asta.

—Vei fi bine Melek, nu vei fi singur, și îți promit că într-o zi vei zâmbi din nou.

—Da, bine.

Spuse, după care se ridicase îndreptându-se spre ieșite.

—Mă bucur că te-am văzut Kimberly!

Continuă schițând un zâmbet strâmb, i-am zâmbit și eu, după care părăsi încăperea.
Kenton oftă după care mai luă o gură din ceașca de cafea, și o lasă pe suprafața întinsă.
M-am uitat în jos privind cămașa de pe mine, de culoare bleumarin, mânecile îmi erau puțin lungi, era cămașa lui Kenton, mi-am simțit din nou obrajii arzând.

—Era prea cald aseară, de aceea ești în cămașa mea.

Îi auzisem glasul suav, mi-am ridicat privirea văzându-l, era la doar câțiva centimetri de mine, dacă se apropia mai mult, mi-ar fi putut auzii bătăile inimii, ce se accentuau pe măsură ce îl priveam. Cum aș putea să nu îl mai văd? Nu, asta nu se va întâmpla.

—Te-ai hotărât?

Mă întrebă în timp ce se apropie de gâtul meu, am închis ochii simțindu-i respirația caldă.

—Cred că da...

—Și care e răspunsul tău?

—Accept cu o singură condiție.

Am spus privindu-l serios, mă privi –amuzat și puteam să jur că se abținea să nu râdă.

—I-auzi, și care ar fi aceea?

M-am apropiat de el și mi-am presat buzele de ale sale, acesta mă trase înspre el adâncind sărutul. Era atât de plăcut încât mi-aș fi dorit să nu se mai termine, însă el se îndepărtă, am luat o gură de aer spunând:

—Nu voi uita de acel sărut, nici de acesta, și nici tu nu o vei face!