Calc accelerația când primesc un mesaj pe telefon. Nu știu de ce, de fiecare dată când tresar sau când mă sperie ceva, apăs accelerația. Cred că am senzația că orice ar fi acel lucru care m-a speriat, pot fugi de el călcând accelerația.
Opresc pe banda de urgență, luându-mi telefonul în mână și verificând mesajul pe care l-am primit. Am comentat acum câteva ore unui anunț de pe un site de job-uri pentru a-mi găsi ceva provizoriu până când mă pun pe picioare în orașul acesta. Aparent, cel care a pus anunțul mi-a luat în calcul cererea și vrea mai multe detalii.
Zâmbesc fericită, sperând că poate, cu aceste cunoștințe medicale pe care le dețin, aș putea face față postului în cazul în care avea de gând să mă angajeze. Îi trimit detaliile necesare, așteptând un timp pentru a primi un răspuns, însă acesta întârzie să apară, iar eu sunt nevoită să reintru pe autostradă deoarece nu pot sta mai mult pe banda de urgență decât treizeci de minute.
Mă uit la kilometraj, apoi la drum, în față, în spate și zâmbesc și mai fericită văzând că, pe o rază de câțiva kilometrii sunt singură pe autostradă. Bruschez pedala de accelerație, mașina mărindu-și viteza printr-un sunet asurzitor și ajung la două sute și ceva de kilometrii pe oră. Încep să radiez de fericire, fiindu-mi nespus de dor de această adrenalină pe care viteza mi-o aduce în vene.
Am fost nevoită să plec din Midland în Detroit pentru a scapă de poliția care m-a avertizat că sunt la ultima abatere și că, dacă mai sunt prinsă încălcând legea, voi fi arestată. Așa că, uitându-mă puțin în spate, mi-am dat seama că nu am nimic de pierdut. Mașină am, bani am, deci, după ce ar trebui să îmi pară rău, într-un oraș care mi-a adus numai suferință?
Așa că uite-mă acum, pe autostrada dintre cele două orașe, cu un job care s-ar putea să fie al meu înainte ca măcar să ajung în orașul în cauză și cu o viață nouă înainte. Aș putea spune că am noroc, însă, am învățat pe propria-mi piele că, niciodată nu este de bun augur să te lauzi înainte să câștigi.
Calc accelerația și mai mult, făcându-mi Audi-ul RS8 să mârâie furios, după care las în urma mea tot trecutul, odată cu semnul care îmi spune că am intrat în Detroit.
* * *
Pun la punct ultimile detalii pentru casa care ar trebui să mă găzduiască în acest mare oraș în următorii ani, după care, vechiul proprietar îmi înmânează zâmbăreț cheile, aruncând o ultimă privire casei lui — acum a mea — și dispare în lumina soarelui care abia răsare.
Am condus toată noaptea și sunt extrem de obosită, însă nu uit să îmi adăpostesc comoara de mașină în garaj, sub un cearceaf mare, negru, făcând pe loc alegerea cea mai înțeleaptă.
Voi sta departe de lumea periculoasă a curselor. Ce puțin, pentru o vreme, cât să nu îmi fac dușmani în acest oraș. Sting lumina garajului, fiind fericită că este destul de ascuns de privirile curioșilor și intru în casa de mărime medie care mi-a furat ochii din primul moment.
Ferestrele mari, de mărimea mea, la un nivel jos, dau lumina multă casei, făcând-o să pară mult mai mare decât este, de fapt. Pereții sunt albi, mobila fiind toată neagra și parând destul de scumpă. Mă bucur că am cumpărat-o deja mobilată. Urc la etaj, inspectând fiecare cameră, până când îmi aleg una în care îmi despachetez hainele și îmi aranjez lucrurile, nu înainte de a încuia ușa de la intrare și cea din spate.
Tonul de apel al telefonului mă trezește din gândurile mele, făcându-mă să mă ridic de pe podea, acolo unde îmi împachetam hainele încă o dată și să răspund apelantului necunoscut.
أنت تقرأ
Supremație Absolută
قصص المراهقين//În pauză// Vivian era o fată deșteaptă. Cu un trecut nu prea roz și care a învățat să nu se complice cu lucrurile care o depășeau, stând mereu la locul ei. Sau cel puțin asta credeau toți. ...
