Supremație Absolută

Capitolul 6 ~ Vivian

— Ești pregătită de aventură? mă întreabă Rhett de pe locul șoferului, eu stând în dreapta sa, privindu-l fericită.

Nu apuc să răspund. Acesta calcă pedala de accelerație, făcându-mă să mă lipesc instant de scaun. Am fost invitată să particip la una dintre cursele amicale dintre ei toți. Categoric, am acceptat. Simt cum s-a pus praful pe mașina mea de când am venit aici și am impresia că trebuie să o conduc pentru a-mi aminti cum este pentru că, să fiu a naibii, dar am impresia că voi uita cum se conduce.

Tom trece cu mustang-ul său galben pe lângă noi, un scârțâit ciudat ridicându-se pe lângă noi, făcându-mă să zâmbesc. Dumnezeule! Ce persoană normală ar accepta o astfel de propunere, dacă nu însuși aceea care a mai trecut prin asta și care, să-mi fie iertat, adoră asta.

Rhett își deschide bidoanele cu NOS de pe bagheta din spate printr-un buton de pe volan, acestea scoțând un șuierat ciudat, asemenea unui ceainic. Mă face să îmi amintesc că și eu trebuie să îmi reînnoiesc nitro-ul care stă în mașina aceea de mai bine de trei săptămâni.

Băieții — și Theya, bineînțeles — au vorbit cu niște cunoștințe pentru a face rost de un drum a orașului de lângă periferie gol, pentru această cursă. Mă face să îmi amintesc de cursele pe șoseaua de lângă plaja din fostul meu oraș. Era minunată senzația. Să mergi pe acele străzi cu două sute de kilometrii pe oră, cu geamul deschis, auzind cum își suflă vântul în urechi.

Scott și-a revenit aproape complet, însă suntem atenți la orice mișcare. Am impresia că, după ce l-am ajutat pe Scott, oficial am fost infiltrată în gașca lor, iar asta mă face inclusiv pe mine să fiu în alerta la Clanul Sudic, inamicii lor principali.

Asemenea mie, ei sunt într-o luptă permanentă cu unul intre clanurile orașului. Diferența intre mine și ei, în definitiv m-a făcut să pierd totul, însă am încredere în ei. Eu am fost singură, Eu luptam, mă apăram și creșteam din propria-mi cenușa singură, asemenea unei pasări Phoenix. Ei sunt o gașca. Se ajută în orice problemă, iar asta, dacă știi să o folosești, ești câștigat în orice luptă sau război.

— Cursa asta e ca și câștigată, murmură Rhett, călcând pentru ultima dată accelerația, după care trecem linia de finish improvizată de noi.

Dar această cursă nu se putea sfârși mai rău de atât. Rhett oprește mașina printr-un dirft dublu, aceasta scoțând fum din cauciucuri de la frâna mult prea bruscă. Paralizăm amândoi în scaune, șatenul cu reflexe blonde din stânga mea coborându-se imediat din mașină, de cum ajung și ceilalți.

Cobor și eu, ajungând lângă Rhett și uitându-mă la tipii înarmați îmbrăcați doar în negru care se uitau la noi cu niște rânjete diabolice. Mi-am dat seama din prima că este vorba despre nimeni altul decât Clanul Sudic, iar acum mă urăsc pentru că, am impresia că i-am invocat gândindu-mă la ei.

— Frumoasă cursă, Rhett, păcat că este ultima, chicotește sumbru unul dintre ei, probabil șeful, după care îndreaptă mitraliera spre noi, împreună cu toți ceilalți. Într-o fracțiune de secundă, toată lumea fusese în mașina lui, demarând în trombă și plecând de acolo, înafara de mine, cel puțin.

Mașina lui Rhett este asaltată de o ploaie de gloanțe, eu încercând să mă adăpostesc oriunde pentru a mă feri de acestea. Deschid portiera mașinii sale, nu înainte de a mă arunca la pământ, folosind-o pe aceasta pentru a mă proteja de gloanțele letale.

— Doar nu credeați că scăpați după faza cu camionul, nu-i așa? râde unul pentru o secundă, după care aud cum aprinde un chibrit.

Ridic ușor capul, doar cât să privesc prin geamul crăpat de la gloanțe, iar atunci îl văd aruncând ceva înspre mașina lui Rhett, care acum sper că este la adăpost. Durează o secundă până când mintea mea procesează ce anume s-a întâmplat, ce anume a aruncat brunetul înspre mașină, după care, în momentul în care bomba este aruncată, mă ridic și fug mai tare decât cred că am fugit vreodată în toată viața mea.

Dar este prea târziu. Sunetul bombei care explodează la o secundă distanță de momentul în care eu am început să fug îmi inundă urechile, acestea începând să îmi țiuie puternic. Explozia în sine mă aruncă la câțiva metri distanță de mașină, iar capul mi se lovește de ceva tare, apoi negru e tot ce simt și văd.

* * *

Primul lucru pe care îl simt este durerea oribilă de cap, de parcă cineva mi-ar fi trântit cel mai mare bolovan în creștetul capului. Încerc să deschid ochii, acțiune ce se găsește a fi oribil de dureroasă, un scâncet părăsindu-mi gura involuntar.

Simt mișcare în jurul meu, însă nu îmi ia mult până când să îmi pot obliga urechile să diferențieze vocile din jurul meu de oasele mele care trosnesc la fiecare mișcare.

— Rhett? șoptesc vlăguită, însă un râs puternic mă face să îmi strâng ochii.

La dracu, nu mai râde!

— Ai vrea tu frumoaso, aud imediat vocea unui bărbat — sau băiat —, ceea ce mă face să deschid brusc ochii și să mă ridic în fund mai brusc decât corpul meu ar putea suporta în momentul ăsta.

— Ce mama dracului se întâmplă, scuip veninoasă, încruntându-mă la cele două matahale care așteptau lângă ușă, înarmate.

— Liniștește-te, îmi cere cel despre care îmi amintesc că este șeful celor care ne-au atacat cu o mare de gloanțe.

— Unde sunt? mă uit în jur încercând să recunosc ceva, însă geamurile sunt acoperite cu un fel de folie blurată, astfel încât să nu poți vedea absolut nimic dincolo de ele.

— Ești la conacul Clanului Sudic, draga mea, îmi mângăie obrazul acesta, făcându-mă să mi-l smulg din palma lui. Stai liniștită, nu iți fac nimic atât timp cât ești cuminte și atât timp cât prietenii tăi vin să te salveze, ridică el din umeri, de parcă ar fi nimic tot ceea ce-mi spune.

— Ei unde sunt? întreb imediat, ridicându-mă în șezut și trăgându-mă departe de persoana care îmi trezește o îngrozitoare stare de neliniște.

— Ah, asta nu mai știu să-ți răspund, surâde el sumbru, dezvăluind niște dinți albi, imaculați. Au dat bir cu fugiții imediat înainte să vă atacăm, spune.

Fruntea mi se încrețește, dar cumva, răsuflu ușurată. Înseamnă ca Rhett și ceilalți au reușit să fugă la timp. Nu aș putea spune același lucru despre mine, în schimb. Mă uit la hainele cu care sunt îmbrăcată, găsindu-le destul de mototolite și zgâriate. Părul îmi miroase a fum și sunt plină de zgârieturi și tăieturi pe mâini.

— Îmi pare rău că ai căzut victimă a acestui război dintre mine și ei, însă atât timp cât vei sta pe lângă Vestici, ar trebui să iți păzești spatele, iubire, își apropie acesta una dintre mâinile mele de buzele sale, însă mi-o retrag repede, receptând mesajul său.

— Îmi sunt prieteni și niciodată nu-i voi parași, idiotule, i-o trântesc, acesta strâmbând din nas, nemulțumit de răspunsul meu.

— Prea bine atunci..., se uită la mine ca un cățel, încercând probabil să îmi ghicească numele.

— Prea bine atunci, îmi mijesc ochii receptându-i cuvintele, acesta pufnind ironic.

În mai puțin de o secundă se întoarce cu spatele, pornind către ieșirea care este păzită de două gărzi. Nu pot reproșa nimic, mă așteptam să fiu tratată oribil, însă aparent acești oameni sunt niște răufăcători moderni. Dacă nu aș ști că sunt prizonieră și folosită drept momeală pentru proprii prieteni, atunci nu mi-aș da seama că sunt ce tocmai am spus.

Ușa se trântește, aruncându-mi un parfum bărbătesc scump și amintindu-mi că sunt o furnică în comparație cu clanul lor, deci, următoarea mea întrebare este...

Ce mama naibii fac acum?