Supremație Absolută

Capitolul 8 ~ Vivian

          Îmi mișc picioarele, simțind privirea celui care mă însoțește necontenit peste tot, arzându-mi spatele. Tot corpul, de fapt. Și nu, nu prea îmi place privirea pe care mi-o aruncă de fiecare dată când sunt prin preajma sa. Mă face să mă simt goală, ceea ce, din nou, tot nu-mi convine.

          Zăbovesc de trei zile prin acest palat care, după mine este suficient de mare pentru a-mi aduce aici toți oamenii din vechiul meu oraș. Acest Adam, care este șeful acestui clan, m-a invitat să iau masa cu el.

          Desigur, prin invitat mă refer la obligat, însă astea sunt detalii, nu-i așa?

         — Oh, draga mea, ai apărut? întreabă retoric Adam, ridicându-se de la masa care era încărcată cu mâncare și băutură.

         Tipul ăsta chiar și imaginează că voi mânca ceva ce el îmi oferă? Abia accept să dorm unde mă pune el, darămite să îi fac pe plac, făcând pe fata bună. Nu. Nu va vedea așa ceva. Nu sunt nici vreun cățel și nici vreo fată bună, așa că el împreună cu tot clanul său, ar trebui să se pregătească, pentru că tocmai și-a ales un nou dușman.

         — Am cautat informații despre tine, draga mea Vivian și sunt surprins să aflu că nu ești chiar atât de ușor de trecut cu vederea, vorbește el de cum mă așez, făcându-mă să îi arunc o privire ucigătoare.

         Atât îmi mai trebuie... să aflu că pe internet sunt informații despre mine. Nu îmi convine nimic din ce face tipul ăsta, așa că ar trebui să se oprească din a mai intra cu bocancii în viața mea.

         — Și nu mă onorezi cu glasul tău dulce? continuă el să vorbească, eu dându-mi ochii peste cap, vizibil iritată de trăncăneala lui.

        — Du-te dracului, îi urez, acesta strâmbând din nas și garda care mă păzește non-stop scapă un chicotit.

        Adam se ridică de la masă, deranjat de atitudinea mea față de el și îl simt cum se apropie de scaunul meu — pe care l-am ales fiind cât de departe posibil de el —. Își rezemă mâinile de el, eu uitându-mă în față, într-un punct mort, atentă la orice sunet.

        Dacă este vreun lucru pe care îl înveți atunci când locuiești singură într-un oraș precum Midland, care nu este cel mai însorit oraș și în care nu aveam foarte mulți prieteni, acela a fost să ascult. Să ascult, să fiu atentă și să fiu pregătită oricând să înfig un glonț fatal atunci când este nevoie. Mi-am jurat mie că, atunci când va fi momentul potrivit, îi voi nimici pe toți cei care mi-au stat vreodată în cale, însă, totuși, Universul nu a vrut asta, așa că poliția m-a prins.

       Dar aici nu mă mai oprește nimeni. Orice le-aș face acestor idioți ar rămâne între aceste ziduri pentru că, să fim serioși, banda asta are mai multe secrete decât mafioții în sine, ceea ce îi face să pice foarte prost în fața oricărui cuvânt de-al meu.

       Dar până atunci, nu trebuie să uit că eu sunt prizoniera lor și, exact cum am spus, ce se întâmplă aici, rămâne aici, iar ei mă pot omorî cu zâmbetul pe buze și nici soarele de-afară n-ar știi asta.

        — Îmi place de tine, bruneto, însă ai o limbă foarte ascuțită, îmi mângăie acesta maxilarul, făcându-mă să inspir aerul pe nas cu scârbă.

        — I-ați mâinile de pe mine, îi spun nervoasa, iar acesta face exact contrariul.

       În mai puțin de o secundă, mâna lui puternică se încolăcește în jurul gâtului meu fin, făcându-mă să icnesc surprinsă și să îi apuc încheietura mâinii, în căutare de aer.

       La naiba că pe asta n-am mai prevăzut-o.

       — Ridică-te ușor de la masă, Vivian, îmi cere acesta, trăgându-mă de gât ușor în sus, forțându-mă astfel să fac ce-mi cere, dacă îmi vreau capul acolo unde este.

       Mă ghidează încet către perete, aducându-mă acum față în față cu el. Nu îi pot ignora statura înaltă și musculoasă. Este cu un cap mai înalt decât mine și mă face să cred că, deși nu sunt cea mai pricăjită furnică, el mă depășește considerabil.

       Mâna lui își slăbește strânsoarea, făcându-mă să deschid gura pentru o fărâmă de aer.

       — Nu am vrut să te rănesc, iubito, însă nu îmi place să fiu călcat pe coadă, iar prietenii tăi știu asta mai bine decât oricine, îmi șoptește el, privindu-mă cu drag.

            Am  mai spus că nu îmi place tipul ăsta și nici garda lui enervantă care acum doar stă și nu face absolut nimic?

           — Dă-mi drumul, atrocitură, îi scuip în față, acesta intensificându-și strânsoarea făcându-mă să tușesc după aer.

           Nici în astfel de situații nu poți să-ți ți gura?

           — Ți-aș putea-o trage pe această masă și să te arunc ca pe o cârpă la gunoi, creațo. Și m-ar durea fix în fund de sentimentele tale dragi, mi-o retează fiind enervat la culme.

           — Adam, te cheamă unul dintre cei care ne aduc marfa, îl întrerupe cel ce se presupune a fi garda mea de corp, după care mâna din jurul gâtului meu dispare, iar eu încep să tușesc zgomotos.

          — Bucură-te că ai scăpat, draguță, data viitoare nu voi mai fi blând, îmi face cu ochiul după care dispare după niște uși, lăsându-mă singură cu cel al cărui nume am auzit că ar fi Marco.

          — Haide în camera ta, moară stricată, ai vorbit destul pentru astăzi, mă prinde de cot, trăgându-mă ușor înapoi pe scări.