Supremație Absolută

Capitolul 7 ~ Rhett

           — Liniștește-te, Rhett, hai să gândim rațional, mă prinde Tom de umeri, pentru a nu mă mai învârti prin holul casei ca un nebun scăpat de la spital.

           — Să mă liniștesc? Cum dracului să mă liniștesc când Vivian e captivă acelor creaturi? țip la el, simțind cum îmi plesnește o venă. La naiba, la naiba, la naiba, e vina mea. E doar vina mea, continui să zic. 

           Și uite-așa încep din nou să mă învârt prin casă, ceilalți uitându-se speriați la mine.

           Cum am putut fi atât de idiot încât să o duc acolo? Cea fost în capul meu? Știam foarte bine cu cine aveam de-a face. Știam foarte bine că orice escapadă ar putea fi periculoasă, însă niciodată nu m-aș fi gândit la asta. Îmi duc mâinile în păr, simțind cum mă sufoc.

            — Rhett, te cheamă mama la ea, apare Emma de nicăieri, uitându-se la fiecare pe rând, având niște ochi destul de speriați.

           Mă ridic fără vlagă, simțind cum mă lasă picioarele. Mă simt ca un jeg. Fata asta nu trebuia să apară așa în viața mea și nu trebuia să ia parte la jocul ăsta. Ea nu are nicio legătură cu noi, ea trebuie să își vadă de viața ei frumoasă și roz, dar acum totul e năruit din cauza mea, pentru că n-am știut când să pun stop, odată pentru totdeauna.

           Intru în camera mamei, sperând să nu observe starea mea, însă aceasta se uită cu o privire la mine, care mă face să îmi mut eu însămi ochii în orice altă direcție, înafara ochilor ei.

           Știe.

           — Vivian e puternică, Rhett. Vivian e mai puternică decât ți-o imaginezi. Totul va fi bine, își ridică ea mâna de sub cearceaful alb, vrând să îmi atingă obrazul.

           Și o las. Am nevoie de această atingere. Am nevoie de mama mea pentru că acum, mai mult ca niciodată, simt că nu știu ce să fac. Mă așez lângă patul ei, uitându-mă la ea. Simt cum tot cerul îmi pică în cap.

           — Ce să fac mamă? Cum să o salvez? întreb secătuit de puteri.

           — Cât de mult ți, de fapt, la fata asta? întreabă ea serioasă, făcându-mă să mă încrunt.

           — Asta nu este important. Important e că din vina mea ea trece prin cine știe ce idei oribile ale tălharilor aia, mârâi nervos.

           Ridic privirea atunci când aceasta oftează puternic, dar după aceea mă privește mai blând decât a făcut-o vreodată. 

           — Tu o cunoști pe Vivian? întreabă din nou și jur că mă simt ca la un interogatoriu. 

           — Mama ce...

           — Răspunde-mi! 

           — Da, doar e în casa asta de trei săptămâni, răspund pufnind ironic.

           — Ba nu, n-o cunoști, spune simplu, după care își lasă mâna să se odihnească pe umărul meu. Vivian este mai mult decât vă arată vouă și se poate descurca. Vivian este orice, dar orice înafară de o fetiță fragilă. Gândiți-vă logic și matur cum să o salvați, pentru că pentru șederea ei acolo nu mă îngrijorez. Fata asta calcă în picioarele goale pe oricine își bate joc de ea, spune mama uitându-se adânc în ochii mei

          Mă uit la ea uimit, întrebându-mă cât timp au petrecut cele două și cum  de mamei mele a ajuns să îi pese atât de mult de cea care are grija de ea. Iar apoi stau și mă gândesc. Nu am depus nici cel mai mic efort pentru a o cunoaște pe fata asta mai mult decât ca pe o simplă bonă. M-am folosit de ea pentru a-l salva pe Scott și după aceea m-am simțit oarecum dator față de ea, însă nimic mai mult.