Supremație Absolută

Capitolul 12 ~ Vivian

          Mă uit îngrijorată către Rhett, care acum stă cu capul în poala mea, la un pas de a rămâne inconștient. Lovitura a fost puternică și mă tem să nu-i fi ajuns la os, însă totodată mă bucur că i-a străpuns umărul și nu vreun alt organ principal. Nici nu știu cum am reușit să mă mișc atât de repede.

          — Cum rezistă? întreabă Tom de la volan, ignorând orice regulă de circulație.

          Teroarea se citea pe fața mea în timp ce tot schimbam pansamente și bucăți din tricoul lui Scott pentru a-i opri sângerarea, iar eu nu mă puteam opri din tremurat oricât de mult aș încerca.

          Când ajungem acasă la Rhett, sărim amândoi din mașină, eu așteptând până când Tom și Scott îl ajută pe acesta să meargă până în sufrageria sa. Ușile se deschid, dezvăluindu-i pe cei doi frați mai mici ai săi, iar de îndată ce le văd fețele terorizate de imaginea din fața lor, îmi dau seama că este o idee foarte proastă să il aducem aici.

          — Rhett? Ce s-a întâmplat?! Vivian? întreabă panicată Emma, însa îi pun o mână pe umăr încercând s-o liniștesc, după care mă aplec la același nivel cu ea, uitându-mă în ochii ei.

         — Em, am nevoie să fi calmă, bine? Ia-l pe Mike și duceți-vă sus, îi spun eu, iar în ochii ei încep să-i joace lacrimi.

         — Dar ce a pățit? Va fi bine?

         — Voi avea grijă de el, Emma, plecați, nu va fi o priveliște plăcută, o împing de la spate, aceasta luându-și fratele și închizându-se în camera mamei lor.

        — Vivian, avem nevoie de tine acum! țipă Theya, eu aruncându-mă în genunchi lângă șatenul care sângera oribil de mult.

       Apuc geanta de prim ajutor și o desfac dintr-o mișcare, simțind cum îmi aud inima bubuindu-mi în timpane. Dumnezeule, dacă știam că așa ceva se va întâmpla, aș fi preferat să rămân la conacul Sudicilor încă pe atât timp cât am stat deja.

      Îi rup tricoul, dezvelind rana, nu înainte de a-i așeza ceva dedesubt pentru a nu murdări marmura de sub noi. Analizez rana două secunde, dându-mi seama că, spre binele lui, glonțul nu a intrat atât de adânc în carne și îl pot apuca cu un clește de mărimea a doua.

         Îmi pun mănușile, pregătită să aud urlete lui Rhett care suspina transpirat. Are frisoane. Îi învelesc picioarele, după care inspir o dată și bag cleștele în rana deschisă, nu înainte de a-i informa pe ceilalți să îl țină strâns ca să nu se miște. Avea să doară. Rău.

         De cum apuc glonțul, urletul lui Rhett mă face să scap o lacrimă, simțind cum mă înfior. La dracu.

         Îl scap prima data, din cauza corpului lui Rhett care se zvârcolea încontinuu, însă a doua oară îl prind și-l scot, punând repede ceva peste rana care, din nou, începea să sângereze. Desfac multe bandaje, aruncându-le peste rană și tapotând restul sângelui, pentru a se putea coagula acolo, după care îl bandajez strâns, acoperindu-i pieptul într-un tifon mare alb, astfel acesta adormind în sfârșit, iar noi toți am putut respira ușurați.

         * * *

         Când acesta deschide ochii, ne apropiem toți de patul său, Emma și Mike fiind primii care i se aruncă la gât, Rhett strângând din ochi din cauza mișcării bruște. Mă apropii încet de patul său, simțindu-mă mai ușurată ca oricând că este în viață.

         A fost un risc uriaș. A pierdut o grămada de sânge. 

         — Cât am dormit? întreabă el uitându-se la ceasul de pe noptieră, având vocea răgușită.