Supremație Absolută

Capitolul 4 ~ Vivian

          Au trecut două săptămâni de la angajarea mea în casa lui Rhett. Pot spune doar că m-am atașat incredibil de mult de toți. Dorm aici, aproape în fiecare seară, doar weekend-ul petrecându-l la mine acasă. Gașca lui Rhett vine aici o dată sau de două ori pe săptămână și pot spune că m-am integrat în viața lor mai repede decât aș fi vrut eu însămi să o fac.

           — Bună dimineața, Ana! o salut eu pe femeia care mi-a servit pe post de mamă în ultima săptămână, aceasta zâmbindu-mi ușor, privind încă tavanul.

           Nu prea știu întreaga poveste, însă tot ce știu este că nu am voie să îi descopăr picioarele și să am foarte mare grijă cu focul prin casă. Doamna Ana a fost foarte draguță. Este, într-adevăr, o persoană reticentă și tăcută, însă tot ce pot vedea în ochii ei este doar durerea pe care o simte. Și nu mă refer la durerea din cauza accidentului, ci la durerea sufletească pe care o poate resimți o mamă atunci când își vede copii crescând, fără ca ea să poată lua parte la evenimentele la care ar trebui să fie prezentă o mamă.

            Privește adesea geamul, lângă care a cerut să fie mutată, observând în tăcere lumea care trecea pe trotuar în fața casei, uneori chiar plângând. O înțeleg. Chiar o înțeleg și îmi vine să plâng alături de ea. Știu prin ce trece Rhett împreună cu Emma și Mike. Am trecut prin povești asemănătoare, însă cu începuturi și finaluri total diferite.

            — Neața, draga mea, mă salută aceasta zâmbitoare, câteva riduri formându-i-se în jurul ochilor.

            Îi întind ceaiul pe care i l-am adus, trăgându-mi un scaun mai aproape de patul ei și mutându-i pernele pentru a putea sta mai comod. O privesc compătimitor, însă când acesta își pironește privirea în ochii mei, îi zâmbesc draguț, de parcă aș fi în fața mamei mele. 

            Pentru că, cumva, o consider ca și mama mea.

            — Unde este băiatul ăsta... oftează ea închizând ochii, referindu-se la Rhett, cel mai probabil. 

            — Liniștiți-vă, sunt sigură că este bine, o mângâi ușor pe mână, aceasta uitându-se la mâna mea în timp ce bea o gură din ceai.

            — Oh, dar nici nu mă îndoiesc că nu este bine, mă lămurește. Doar că aceste ocupații ale sale sunt... îngrijorătoare, își caută ea cuvintele, uitându-se în altă direcție.

            O privesc câteva secunde, încercând să îmi dau seama dacă ar trebui să îi spun  că știu de cursele la care participă fiul ei.

             — Știu, însă am încredere că se descurcă, o asigur. Rhett este un om... descurcăreț. Așa morocănos cum este, știu că nu s-ar întinde mai mult decât știe că-i poate pielea, chicotesc ușor, uitându-mă pe fereastră, de parcă l-aș putea vedea acolo.

             — Tu, Vivian, începe ea, atrăgându-mi atenția. 

             Tușește ușor, strângând din ochi.

             — Ești prima fată pe care, sincer, o agreez dintre cele pe care le-a adus băiatul ăsta acasă, surâde ea, făcându-mă să râd și eu timidă. 

             — Sunt doar o altă fată, doamnă Ana. Știu prin ce trece Rhett și știu că este greu pentru toți din această casă, îmi las ochii în jos.

             — Ești mai puternică decât arați, Vivian, declară ea după câteva secunde de liniște.

            Îi zâmbesc în semn de mulțumire, iar când ușa de la intrare se aude izbindu-se, ne încruntam amândouă. Mă ridic, făcându-i semn că merg să verific, nu înainte de a mă uita la ceasul de pe noptieră.