Supremație Absolută

Capitolul 10 ~ Vivian

Zilele treceau atât de repede, încât puteam vedea cum fiecare dintre paznicii începuseră să se obișnuiască cu mine. Nu mă mai priveau ca pe un intrus, ci mai degrabă ca pe o rudă importantă de-a conducătorului. Nu mă miră. Adam a dat un ordin important că nimeni nu are voie să se atingă de mine.

Înafară de el.

În alte circumstanțe, asta ar fi îngrijorător. Și este, însă prefer un Adam psihopat decât o armată de idioți cu creierul cât al unei furnici care să facă ce vor după bunul lor plac.

Îmi deschid ușa camerei, simțind cum doar aici mă simt ceva mai în siguranță. Ferestrele sunt la fel de acoperite, iar libertatea mea în conac este foarte limitată, însă apreciez că nu mai sunt ținută în camera mea cu forța.

— Domnișoară Vivian, sunteți chemată în biroul domnului Arthur, intră un om al lui Adam care se uită la mine fără nicio expresie pe chip.

Domnișoară? De când am eu parte de respectul ăsta aici? Adam nu ar termite pe cineva să mă roage atât de politicos.

— Cine e Arthur? întreb din doi peri, acesta strâmbându-se probabil la lipsa mea de respect față de, posibil un superior de-al său.

— Ne putem grăbi? Domnului Arthur nu îi place să se lase așteptat, accentuează el cuvântul, încercând să îmi inducă și mie aceeași notă de respect.

Mă ridic, totuși, neîncrezătoare și îl urmez pe omul care are o armă la brâu, la fel cum au toți, de asemenea. Acesta mă poartă într-o aripă a conacului care nu mi-a fost permisă să o explorez, după care ajungem în fața unei uși simple — da, mă așteptam la o ușă mai masivă — și acesta ciocnește ușor, parcă temându-se să nu cumva să îl trezească pe cel ce ne așteptă, în cazul în care acesta ar fi dormit.

Suntem poftiți înauntru de o voce groasă, masculină, eu intrând prima, iar când îi fac loc tipului care m-a adus, deoarece biroul era destul de strâmt, ușa îmi este închisa în spate, lăsându-mă singură cu acest Arthur care nu știu ce vrea de la mine.

— Mă bucur că mi-ai acceptat invitația, Vivian, omul înalt, destul de forțos dar nu prea, soarbe o gură de ceva ce părea a fi rom.

Îl analizez. Nu l-am mai văzut prin conac. Are părul brunet, la fel ca și Adam și ochii de un verde sclipitor, care nu îmi dau seama dacă așa este nuanța lor, sau este din cauza alcoolului de care, aparent, nu se poate desparți.

— Scuză-mi manierele, rânjește total neafectat, dorești? întinde paharul din care tocmai a băut, un strop picurând de pe marginea lui.

— Nu sunt aici ca să beau, răspund imună la privirea lui de om ciudat cu mustață.

Da, oamenii cu mustață mi se par dubioși, dacă mă poate contrazice cineva, să o facă!

— Probabil te întrebi de ce te-am chemat, se deplasează el doi pași spre biroul mic și plin de hârtii, după care se așează cu fundul pe el, învârtindu-și băutura în pahar.

— Da, cred că de asta aștept, răspund tăios, mijindu-mi ochii.

Surâde. Ochii săi îi caută pe ai mei, iar imediat cum îi găsesc, un duel mut își dă startul între noi. Privirea lui sclipește o secundă când se uită la mine, făcându-mă să simt furnicături ciudate de neliniște pe șira spinării.

— Cred că voiam doar să te văd în carne și oase pentru că doar auzisem de tine, ridică el din umeri, însă nu îl cred absolut deloc.