ARDEN

Capitolul unu

„Nici să nu te gândești!"

Prima zi

După mai bine de treisprezece ore petrecute în mașină, cu pauze mici între ele, am ajuns în sfârșit la casa de pe plajă a prietenei mele, unde urmează să ne petrecem următoarele două săptămâni.

Miriam m-a atenționat că ea își va petrece toată vara aici, adică aproape trei luni, deoarece este locul pe care îl iubește din tot sufletul. Și cum altă activitate nu are pe perioada asta, așa e cel mai bine pentru ea. Aproape m-a implorat să rămân tot atât timp, însă, spre deosebire de ea, eu nu văd rostul de ce aș face asta, deși am terminat toate examenele, iar facultatea începe abia în Octombrie, practic aș avea timp, dar nu am motivația necesară. Chiar și așa, nu am scăpat de ea până nu a scos un "mă mai gândesc" de la mine.

În afară de noi două și iubitul meu, alături de prietenii lui, vor mai veni la casa de vacanță a blondinei câțiva amici de-ai noștri sau mai mult de-ai ei. Din câte știu, câțiva prieteni apropiați și câteva persoane de pe la universitate.

Am parcat mașina, ne-am luat bagajele, iar Miriam ne-a arătat pe unde să mergem, căci ea a zbughit-o puțin înaintea noastră, deoarece zicea că e gazdă și vrea să ne facă primirea așa cum trebuie.
Cabana se află undeva jos față de șosea, la distanță de o pantă pe care trebuie să o coborâm.
Panta asta e mai mult o râpă de nisip, dacă îi pot spune astfel. Și e destul de abruptă.
Abia acum o observ pe blondină undeva în depărtare că ne face cu mâna, semn că a ajuns unde trebuie, deci și noi tot acolo va trebui să ajungem.

Cât timp m-am descălțat, ca să nu iau nisip în teneși, Dawson mi-a luat-o înainte și a început să coboare ușor panta, spunându-mi să am grijă, pentru că e destul de alunecoasă. Am mai lăsat câteva persoane înaintea mea, deoarece s-a format o coadă mică în spatele meu de oameni care așteptau să treacă, pe rând. Am eu grijă destulă pentru mine, dar trebuie să fiu atentă și la câinele lui Dawson, pe care a insistat să-l luăm cu noi pentru că nu avea cu cine să-l lase. L-am prins bine de lesă, dar fiind un câine de talie mare, în momentul în care a mărit viteza de coborâre, automat a început să mă tragă după el. Abia acum îmi dau seama ce putere egală cu zero țin ascunsă în mine.

Încerc să stăpânesc lesa, ori câinele, ori el pe mine, căci nu mai știu ce se întâmplă. Mă dezechilibrez și sunt gata să gust puțin din nisipul ăsta încălzit de soare, dar nu știu de unde am parte de puțin noroc, căci o mână mă prinde strașnic de mijloc și mă repune pe picioare. Însă nu apuc să mă întorc și să văd cui trebuie să-i mulțumesc, deoarece, câinele se trage mai tare și îmi scapă, iar eu reușesc să cad pe spate și să mă lovesc de un corp solid, semn că am mai dărâmat pe cineva. Alunecăm deodată, până unde se termină râpa de nisip.

Mă ridic buimăcită, încercând să mă scutur și să-mi revin, apoi mă uit în jurul meu și îl văd pe Dawson cum aleargă după Tisha, cățelușa. Scutur din cap și mă întorc cu umerii aplecați și cu un gust intens de vină să văd pe cine am lovit, ca să-mi pot cere scuze. Prin dreapta mea trece pe lângă mine un tip îngrozitor de înalt și blonduț, fără să întoarcă capul o secundă, iar prin stânga trece un domn pe la vreo patruzeci de ani, cu constituție atletică, pe care se pare că soția sau concubina sau cine o fi, îl așteaptă roșie până în gât de furie. Deci el să fie cel de care m-am ciocnit și cu care am coborât panta împreună, nu? Altfel n-ar avea de ce să-și țină privirea în pământ, iar femeia să clocotească, privindu-mă.

– Ți-ai propus să mă enervezi și în vacanța asta, nu-i așa? Mișcă-te și ajută-mă cu bagajele, tună femeia nervoasă și am impresia că mai e un pic până să-i crape o venă de la gât.