ARDEN

Capitolul nouă

„Mi-e frică de ce aș putea să-ți fac dacă nu stai cuminte..."

Ținta mea e clară, însă nu reușesc să-mi dau seama unde naiba se află, prin mulțimea asta ce parcă s-a dublat de când am ajuns aici. Îmi plimb capul într-o parte și-n alta, iar când vreau să renunț și răsuflu pe nări indignată, îmi las capul pe spate și privirea undeva la etaj. Brunetul stă cu spatele la ce se întâmplă aici jos. Se sprijină cu un braț de balustradă, iar în cealaltă mână strânge un pahar. Și pare că vorbește cu cineva. Nu pot vedea clar până acolo, așa că mă îndrept spre scări, cu grijă să nu mă dezechilibrez, fiindcă e a doua sau a treia oară în viața mea când port tocuri.

– Albert! strig gâtuit, iar băiatul își întoarce atenția spre mine, deși muzica e destul de tare. Un băiat a intrat în separeu la noi, iar Ella e singură acolo și nu poate scăpa...

Nu apuc să termin fraza, fiindcă brunetul aruncă paharul din mâna sa la întâmplare, apoi mă ocolește și fuge imediat în jos pe scări, ignorând paharul care se sparge când face contact cu podeaua. Arden se ridică în picioare și vine spre mine. Am tendința să fac un pas în spate, apoi încă unul când observ că pașii lui micșorează distanța dintre noi. Nu mă opresc până spatele îmi atinge stâlpul dur și rece, la fel face și blondul. Vine spre mine până când distanța dintre noi devine aproape inutilă.

– C-ce faci, Arden? îl întreb sacadat când băiatul îmi prinde mâinile și mi le aduce deasupra capului, iar strânsoarea se întețește. Dă-mi drumul imediat!

Tocurile mele fac ca distanța dintre fețele noastre să nu mai fie atât de mare. Asta și faptul că blondul stă ușor aplecat spre mine și mă privește fix în ochi cu irisurile sale crude. E atât de aproape încât îi simt respirația rece cu iz de tutun pe buzele mele fierbinți, pe care mai apoi involuntar le mușc destul de tare. Îl privesc cu ochii măriți, așteptând o reacție din partea lui, care nu întârzie să apară. Un rânjet îi scapă, apoi îmi prinde bărbia în mâna sa, iar cu cealaltă îmi eliberează mâinile și îmi mângâie fin buclele.

La scurt timp mâna de pe bărbie coboară și se fixează pe coapsă. Mă enervează la maxim faptul că nu scoate niciun sunet. Mă pierd cu firea, iar inima îmi zvăcăne extrem de rapid. Rochia e mult mai scurtă pe mine acum din cauza poziției în care mă aflu, cu mâinile ridicate, căci nu mi-am dat seama că mi le-a eliberat.

– Arden, strig de data asta.

– Da, frumoaso, spune.

Apoi mă trezesc complet din transa în care parcă am intrat pentru câteva momente. Îl privesc acum pe sub sprâncele încruntate și îmi las în sfârșit mâinile în jos, încercând apoi să pun distanță între noi.

– Parcă nu ne vorbeam, îi amintesc eu.

– A da, cum așa? se depărtează cu un pas.

– Ai uitat că tot drumul până aici m-ai ignorat complet? Ți-am pus câteva întrebări și n-ai răspuns la niciuna, îi amintesc.

– Voiam puțină liniște, recunoaște el.

– Puteam să merg cu altcineva și nu te mai deranjam deloc, dar la întoarcere știu ce am de făcut, îi spun cu reproș în voce, cu mâinile încrucișate la piept, apoi mă întorc pe călcâie și cobor apăsat scările, una câte una.

Pieptul meu arde după ceva tare, iar prima oprire a mea e barul. După ce dau paharul pe gât, în câteva înghițituri, merg țintă spre grupul nostru care încă dansează. Aici mai sunt doar Tamara, Lisa, Marcus și Mia, care dansează de mama focului, spre surprinderea tuturor, iar băiatul o ține posesiv de după talie, ca și cum ar trebui cu toții să observe a cui e. Mă alătur fetelor și încep să mă unduiesc pe melodiile care răsună în toată încăperea. În scurt timp, lângă noi apare și Ella. Fața ei tristă a dispărut, iar acum e înlocuită de una diabolică, ce e pe cale să provoace dezastru. Felina Ella începe să-și miște curburile și deja câteva priviri sunt întoarse spre noi. Zeița Tamara întoarce câteva capete, la rândul ei. Iar pistruiata noastră fură total atenția cu latexul care parcă țipă pe ea. La rândul meu, n-aș avea cum să nu atrag puțină atenție, chiar dacă aș sta pe loc, fiindcă roșul rochiei mele e de-ajuns.