ARDEN

Capitolul doi

„E ciudat să am grijă de fata altuia..."

Mai spre seară, Miri s-a ținut de promisiune și am mers toți pe plajă, pregătiți să facem o baie rece în mare, după ce soarele a apus și plaja s-a eliberat complet.

Am luat și un prosop după mine, în caz de orice, pentru că știam că mai târziu avea să mi se facă frig și chiar vreau să intru pe înserate în apă, fiind ceva total nebunesc în comparație cu normalitatea în care am trăit zi de zi.

Ne lăsăm lucrurile pe nisipul rece, apoi fugim spre valurile nu tocmai liniștite ale mării.

Luna și stelele acaparează tot cerul, iar acestea se reflectă luminos în apa mării, făcând priveliștea una incredibilă, ruptă din povești.

Ne apropiem ușor de apă, iar cei mai curajoși, în mare parte băieții, printre care și neînfricata noastră roșcată, Mia, se avântă și intră direct în apă, spărgând valurile, înainte ca acestea să ajungă la mal.

Dacă ar trebui să numesc ceva ce nu îmi place aici, ar fi căldura prea mare din zi și răcoarea apei pe care o simt deja la picioare. Cumva, am fost obișnuită să trăiesc într-un mediu la limită, nici prea cald, nici prea frig, de aici poate repulsia asta față de extreme.

Cât timp înaintez eu cu pași minusculi și parcă sfioasă, rămân ultima de la mal și îi privesc pe toți cum au prins curaj și s-au avântat adânc în mare.
Par fericiți se distrează la maxim, de parcă au lăsat deoparte faptul că apa e extrem de rece și reușesc să simtă doar energia și starea de bine de moment. Cred că asta înseamnă să trăiești clipa și să nu-ți mai pese decât de momentul actual, fără probleme și fără griji legate de trecut sau viitor. Prezentul, asta e tot ce contează, pentru că doar ăsta e singurul lucru concret pe care îl avem.

Sunt smulsă din gânduri când dintr-o dată nu mai simt nisipul la picioare și mă trezesc ridicată și pusă pe un umăr, cu capul în jos, la mare depărtare de sol. Ce naiba?

Îmi ridic capul, atât cât pot și îmi țin buclele într-o parte ca să-l găsesc pe Arden rânjind în colțul buzelor, ținându-mă cu o mână pe coapsă și cu cealaltă pe șold.

– Arden, lasă-mă jos! strig și îi spun pentru prima dată pe nume.

– Am văzut că nu îndrăznești de una singură și am vrut să te ajut.

Constat că nici el nu a intrat până acum în apă, căci părul și hainele îi sunt uscate.

– N-ai să faci asta, te rog, lasă-mă jos! mă zbat când văd că se apropie mai mult de apă.

– Daa, haideți și voi! Apa e bestială! strigă Miriam, înainte să fie băgată cu capul la fund de către brunetul Chad.

Arden în schimb nu mai spune nimic, doar întețește strânsoarea de pe mijlocul meu și se avântă dintr-o dată într-un val uriaș. Nu-l văd, deoarece sunt cu spatele la mare, dar îl simt, pentru că ne-a lovit din plin. Durează câteva secunde până Arden decide că e timpul să ieșim la suprafață, timp în care nu mi-a dat drumul nicio secundă sau nu a putut, fiindcă m-am ținut ca o menghină de gâtul lui.

Apoi scoatem capetele la înaintare și încerc să-mi îndepărtez firele de păr și apa de pe față.

– Nu-mi vine să cred că ai făcut asta, dinții deja îmi clănțăne și maxilarul îmi trepidează.