𝐷𝑒𝑠𝑐𝑒𝑛𝑑𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙 𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑛𝑎𝑙𝑢𝑙𝑢𝑖 𝐼 (boyxboy)

VI.

Ora 15:00

A fost o zi obișnuită, una în care nici unul dintre ei nu a avut nimic sa ii reproșeze celuilalt. Thomas se considera norocos pentru ca nu avea ore cu el, nu ar fi putut să suporte această vină care îi macina constant fiecare os de cand se află în aceeași cameră cu el. Robert pe de altă parte era concentrat pe proiectele sale, aprecia foarte mult liniștea din cameră chiar dacă uneori era atât de adâncă încât era capabil să audă sunetul pensulei pe pânză. Nu îi păsa de ziua de ieri câtuși de puțin, nu putea lăsa niste copii prost crescuți să ii afecteze mentalitatea. Se gândea că poate nu a fost o idee atat de buna să se întoarcă si să facă pe grozavul în fața lor, dar fusese provocat si aveau să continuie dacă nu ii punea capăt. Păcat că asta nu era singura problemă, iar fi putut rupe încheietura dacă mai forța putin osul. După urmele de vopsea de pe bratul lui, era unul dintre artiștii de la orele lui Thomas. Si seara trecută el l-ar fi lăsat fără talent o perioadă de timp, mai presus de asta ar fi rănit o persoană doar din vina propriului ego. Acum nu mai conta nimic din ceea ce a spus individul, conta doar faptul că Robert încă nu era în totalitate stăpân pe acțiunile sale. Avea nevoie de mai mult autocontrol.

-Îmi pare rău.spuse brusc Thomas

Gândurile lui Robert nu i-au permis nicio secundă să bage de seamă ceea ce tocmai s-a auzit in intreaga încăpere. Thomas credea că încă il ignoră așa că a lăsat paleta de culori jos si a luat o pauza pe scaunul ce se afla acum lângă fereastră. Se uita la Robert, ii analiza îmbrăcămintea care consta doar într-o cămașă albă descheiată la primii 3 nasturi si niste pantaloni lejeri negrii, iar picioarele lui erau goale. Ar fi fost o imagine bună de un tablou, faptul că statea nemișcat la birou de mai bine de câteva ore îl făcea să se întrebe dacă Robert chiar era o persoană reală. Însă după seara trecută avea garanția că este. Amicul său a fost atât de speriat ca mâna lui e ruptă ca a mers la doctorul din campus. Femeia l-a asigurat ca nu e nimic în neregulă cu mâna lui, dar nu a scăpat de el pana nu a pretins macar putin ca il tratează. I-a oferit o compresă de gheață în cele din urmă, iar dimineața asta a fost cu mult mai bine. Dar tipul, pe nume Xavier, nu a mai avut tupeul sa scoată un singur cuvânt în fața lui Robert atunci cand i-a apărut în cale. Tânărul Barrow își întoarse privirea de pe ecranul laptopului simtind cum ochii ii ard si dădu de Thomas care se uita la el fără să clipească. Își scoase ochelarii apoi se lăsă pe spătarul scaunului si oftă adânc închizând ochii.

-Îmi pare rău.repetă iarăși pe un ton ceva mai curajos

-Pentru?spuse Robert si o mică cută de încruntare i se formă pe frunte

-Nu ar fi trebuit să o aduc pe Bella aici...

Bella? Ea cine e? Deschise ochii brusc apoi văzu tablourile si își dădu seama imediat. Multe lucruri puteau fi evitate dacă el nu o aducea aici, asta e adevărat.

-Nu aveam de gând să îți atingem vreun lucru sau să furăm ceva, voiam doar să petrecem mai mult timp împreună. De asta m-am mutat aici, ca sa fiu mai aproape de ea. Și îmi pare rău și pentru ceea ce a spus Xavier despre tine, eram doar nervos pentru ceea ce ai spus cand ai văzut-o pe patul tău. Adică e doar un pat, omule...

Robert surâde apoi oftează adânc.

-Din respect pentru tine eu nu iti ating lucrurile, indiferent cat de persoanele sau nu sunt. Nu mă aștept să înțelegi asta, vreau doar să îmi respecți regula. Ti se pare greu?

-Nu...zise cu jumătate de gură

-Dacă ai ceva împotrivă îți poți schimba oricând camera.