𝐷𝑒𝑠𝑐𝑒𝑛𝑑𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙 𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑛𝑎𝑙𝑢𝑙𝑢𝑖 𝐼 (boyxboy)

XVII.

Dimineață

Soarele era din nou pe cer, razele acestuia pătrundeau prin perdeaua albă a camerei lor. De data asta nu soarele era cel care le deranja somnul la o oră atât de matinală. Se auzea o muzică infernală pe tot etajul lor. Multe înjurături și blesteme au fost puse pe responsabil. Robert privea tavanul și devenea din ce in ce mai iritat de sunetul ce nu înceta. Trecuseră mai bine de 40 de minute de cand aceeasi melodie se repeta la nesfârșit. A auzit si multe bătăi într-o ușă, spera ca cineva avea să îi arunce boxele tipului. Dar din păcate nu s-a oprit. Avea să fie o zi proastă pentru el. Încă era obosit si refuza să se gândească la seara trecută. Voia să creada neaparat ca tavanul era mult mai intersant decât ceea ce s-a întâmplat între ei doi. Însă Thomas se dezmeticeste și își ia bratul de pe el.

-Ce naiba se aude?mârâie puștiul nervos apoi se întoarce pe partea cealaltă si își bagă capul sub pernă

Libertate, gândi Robert ieșind din starea de paralizie totală. Era momentul perfect să se facă dispărut la facultate. Nu știa ce ar fi putut să îi spună lui Thomas sau macar daca ar fi trebuit să îi spună ceva legat de seara trecută. Doarme, nu are rost. Si oricum ce să ii spuna? O multime de idei ironice ii treceau prin minte in timp ce se ridică si merge spre baie. Muzica se auzea din ce in ce mai puternic numai cat se apropia de ușa de la intrare. Era o adevărată teroare pentru urechile tuturor, mai puțin ale celui care a dat volumul la nivelul maxim.

Câteva minute mai târziu era gata de plecare, iar Thomas nu s-a clintit din locul ăla. Era treaz, din păcate. Nu știa exact ce simte, doar isi amintea lucruri de seara trecută care nu au fost atât de rele pe cât și-a închipuit vreodată. Un lucuru stia sigur, alcoolul ii aduc mai mult tupeu si de data asta nu regreta. Cel putin eu nu... întoarse capul apoi se ridică si se sprijina in coate căutându-l cu privirea. Robert se afla in fața biroului citind ceva de pe ecranul laptopului in timp ce își aranja cravata. Era vizibil nervos si la cum il cunostea drept un maniac al liniștii presimtea că muzica e de vină.

-Tu nu ai cursuri?zice apoi închide laptopul si il pune in geantă

-Încep la 10.spune Thomas răgușit apoi cască si își ascunde fața in pernă, strângând-o în brațe

-Ce ghinion.

Habar nu avea Thomas cat de mult voia să iasă din camera asta care acum era mai rau ca metrourile aglomerate ale orasului. Macar acolo era liniște! După ce îi spune pa lui Thomas iese grăbit pe hol. Muzica se auzea din camera din fața lui. Mai multi baieti au deschis ușile, obosiți ca abia puteau înțelege ce se întâmplă. Însă nimeni nu se apropia de sursa de zgomot. Nu e treaba mea, își zise mergând spre ieșire. Avea o zi ocupată, câteva cursuri, patru sau cinci ore de laborator apoi putea lua praznul si se întorcea in cameră. Muzica aia nu poate să țină la nesfârșit. Nici macar nu se putea numi muzica. Suna mai mult a ceva incantații maiașe, iar pe fundal erau maimuțe nervoase. Nu îi placea muzica in mod deosebit, stia ca poate avea unele beneficii, dar prefera linistea oricând.

***

Se întoarce în campus, ceasul indica ora 16:35. Era frânt și avea de verificat din nou cazul "copilului din cutie". Edith si Red nu au găsit nimic util si cazul ăsta nu ducea nicăieri. Odată ajuns la etaj mai avea putin si ceda psihic. Muzica nu încetase. Iar tipul care era responsabil de ea tocmai i-a trântit ușa în față gardianului si câțiva băieți au intrat în camerele lor fiind sătui de situația asta. Nici macar o schimbare. Ce avea tipul ăla în loc de urechi?! Intră în cameră și fu surprins să îl vadă pe Thomas la biroul lui cu laptopul deschis si căștile pe cap. Părea că învăța cumva? Își pune geanta pe birou apoi se apropie de el și vede ca citește un curs, în timp ce ascultă propria muzica la un volum enervant. Își ridică privirea spre Robert si acesta ii observă ochii obosiți, părea că tot cheful de viață i s-a risipit. De cand a ajuns la etaj se făcuse cu o stare asemănătoare, era mai mult ca sigur ca toți se simțeau așa.