𝐷𝑒𝑠𝑐𝑒𝑛𝑑𝑒𝑛𝑡𝑢𝑙 𝑐𝑟𝑖𝑚𝑖𝑛𝑎𝑙𝑢𝑙𝑢𝑖 𝐼 (boyxboy)

XVIII.

Ora 2:30

Într-o tăcere deplină amândoi își îmbracă hainele si merg spre ieșire.

-Faci liniște.zice Thomas amenințându-l stând în tocul ușii

-Nu eu sunt cel gălăgios aici, artistule.șoptește foarte aproape de urechea lui apoi îl prinde de talie si îl dă mai in spate

În bloc era liniște, se auzeau slab doar pașii lor pe scări si câteva șoapte.

-Mai încet.repetă iarasi in șoaptă Thomas, privind cum Robert coboară fără să îi pese

-Puștiule...zice enervat și se oprește

Thomas nu il vede la timp și se izbește de el făcându-l să coboare încă o treaptă provocând zgomot. Robert își mușcă buza de jos doar ca sa nu izbucnească în râs simtind cum Thomas s-a transformat în stană de piatră în spatele lui. Pana la urma ajung afară și abia acum realizeaza ce frig si întuneric e.

-Ce somn mi-e.maraie Robert apoi se întinde

-Azi am o groaza de chestii de facut pentru facultate. Nu puteam rămâne...

-E în regulă, oricum trebuie să reiau cazul ăla.

-Cadavre.zice Thomas și se strâmbă

-Ale unor oameni si uneori chiar copii nevinovați.zice apoi coboară scările spre metrou

Subteranul era aproape lipsit de activitate la o oră așa târzie. Robert văzu în treacăt câteva figuri destul de neprietenoase analizându-i din cap până în picioare. Însă drogatilor ălora le trebuia mai mult decât o privire stranie să îl sperie. Cei doi urcă în metrou apoi se așează pe scaunele libere. Pentru prima oara cand văd vagonul gol, observă Robert privind în jur. Aproape că îi lipseau oamenii, dar liniștea era neprețuită acum. Thomas se sprijină cu capul de el atrăgându-i toată atenția.

-Dacă adormi te las aici.șoptește Robert apoi îi ridică piciorul stâng peste al lui făcându-l să se dezechilibreze

Thomas se prinde rapid de bratul lui apoi se încruntă la el fiind foarte adormit.

-Mă trezești când ajungem.spune apoi își împreunează degetele cu ale lui

Își deschide ochii mai bine ca sa fie sigur că nu vizează apoi se uită la Robert.

-Ce e?

Își ridică mâna fără să îi dea drumul încercând să îl facă să înțeleagă ce vedea el.

-Folosește cuvinte, artistule.

-Am mâini de copil.se plânge și Robert începe să râdă

-Asta e problema ta acum?

Diferența nu era prea mare, însă palma lui Robert îl făcea să se simtă copil si niciodată nu a dat importanță acestui lucru.

-Ai 19 ani, practic esti un copil.zice apoi îi trage mâna în jos până pe genunchiul lui

-Ai 23, nu esti chiar asa mare!se revoltă imediat