Înaintez încet pe străduțe într-un trafic infernal, este o frumoasă zi de primăvară, îmi arunc un ochi spre mogâldeața ce dorme liniștită pe bancheta din spate, doamne ce mult seamănă cu tatăl ei, cârlionți bruneți îi erau lipiți de frunte, irusurile ei negre ca tăciunele erau acoperite de pleoape și gene lungi îi conturau și mai bine ochii, pielea creolă, până și poziția în care doarme este asemănătoare cu a lui ...
Mă scot din starea de visare câteva claxoane și observ că s-a făcut verde la semafor, plec ușor de pe loc și analizez locurile, nu s-a schimbat nimic, până și scândura bănci din fața parcului este așa cum am lăsat-o, ruptă la jumătate din cauza unui pumn, zâmbesc involuntar când văd sigla cafenelei mele preferate, crede-am că după atâta timp s-a schimbat, sau că eu m-am schimbat, dar aceeași fluturi își fac apariția în stomacul meu, amintindu-mi de momentele noastre petrecute acolo...
Merg acum pe aceeași stradă pe care am pășit acum aproape 7 ani. Inima mi se strânge în piept și un gol imens îmi apare în stomac. Eram doar o puștoaică de 16 ani, cu o depresie gravă și un rucsac cu haine, când am pășit pe această stradă prima dată, necrezând vrodată că o să ajung să iubesc locul ăsta, că o să îl consider "acasă" , că o să fie sălașul inimi mele și refugiul sufletului...
Privesc cu nostalgie casa și în minte îmi vin primele momente petrecute aici..
Pășesc încet pe pavajul alei și analizez căsuța, era o casă micuță cu câteva ghivece pline de margarete la geamuri, ajung în fața uși de metal și trag aer puternic în piept, apăs pe sonerie și expir zgomotos tot aerul din plămâni, câteva zgomote se aud pe fundal și ușa se deschide în fața mea apărând două fete..
- Tu trebuie să fii Maia nu? spune o femeie mai învârstă, desi nu îi dau mai mult de 30 de ani
Deschid gura să răspund, dar vocea celeilalte fate răsună atât de tare, încât cred că îmi spărgea timpanul, daca eram mai aproape de ea...
- Iiii, ce bucuroasă sunt că ai ajuns, spune și mă trage într-o îmbrățisare strânsă, mirosea a lapte și căpșuni, ca un bebeluș..
- Eu sunt Anne, iar ea este fica mea Ross, bine ai venit în familie.. îmi spune în timp ce o trage pe fată din dreptul uși, făcându-mi loc să intru.
Era un hol micuț ce dădea într-o sufragerie în partea stângă, mobilată destul de simplu, iar în partea dreaptă dădea spre o bucătărie micuță, dar primitoare, în față erau scări ce bănuiam că duc spre dormitoare ...
- O să îți placă aici, mă asigură Ross oprindu-mă din analizat, îmi întorc privirea spre ea, sclipirea din ochii ei, erau cuțite înfipte în inima mea..
- Bine! Este tot ce reușeam să spun, depresia mi se agravase și nu voiam să se apropie nimeni de mine, să văd alte persoane fericite, mă făcea să mă afund și mai mult în nefericirea mea..
Dar parcă un licăr de speranță îmi străbătea inima, chiar dacă era o căsuță mică, era foarte primitoare, îți insufla cumva o liniște și un sentiment de protecție...
Îmi închid ochii și îmi șterg lacrimile cu dosul palmei, nu îmi dădusem seama că plângeam și sentimentele mele dădeau năvală peste sufletul meu parcă mai acut decât atunci când am plecat, acum mai bine de 4 ani..
- Mamii, mamiiii, mă auzi?
Mogâldeața mică mă trăgea de mână, abia acum am observat că se trezise și mă privea confuză.
- Unde suntem mami? Îmi spune cu o voce speriată, eu o privesc și pentru câteva secunde imaginea tatălui ei îmi apare pe retină, îmi scutur puțin capul alungând gândurile și îi zâmbesc.
- Iubita mea, vom sta aici pentru o perioadă, o strâng mai tare în brațe și o sărut pe creștetul capului. O să îți placă aici..
- Dar mami...de ce am venit aici?
Avea vocea puțin confuză și se fâțâia pe bancheta din spate, uitându-se pe geamuri și analizând împrejurările...
- Păii..ți-am promis că dacă ești cuminte o să te duc la bunica și mătușica ta, îți aduci aminte?
- Suntem la buni acasă? Fața ei radia de bucurie, iar ochii îi sclipeau...
Mă dau jos din mașină, o iau pe cea mică în brațe și pășesc din nou pe acea alee, inima îmi bătea haotic în piept și o nerăbdare împletită cu panică mă cuprindea. Doi ani, atât mi-au trebuit să îmi fac curaj să mă întorc aici și acum îmi este frică să înaintez, o strâng mai tare la pieptul meu, ea își așează capul pe umărul meu și cu mânuțele mici îmi cuprinde gâtul. Ea îmi dă acum curajul de a înainta, ea a fost motivul meu de a supraviețui în tot acest timp, îi dau un pupic pe frunte și îi șoptesc la ureche..
- Acum, suntem acasă iubito!
♡
أنت تقرأ
The Time
العاطفيةTimpul, el este cel mai crud critic, cel mai aspru prieten și cel mai dur judecător. Nu îl vezi, nu îl auzi, nu îl simți și nu îl consideri important, când de fapt ar trebui să îl venerezi. El îți arată adevărata față a oamenilor, el poate vindeca...
