Capitolul 4

387 23 8
                                    

   Mama m-a bătut ușor pe umăr și mi-a făcut semn că trebuia să plecăm. Sam privea pozele cu familia sa și cât de puternic ar fi fost el, nu-și putea stăpâni lacrimile. M-am dus la el și i-am spus: "Totul va fi bine", apoi mi-am luat ghiozdanul. În acel moment mi-am dat seama că nu e de glumă, noi chiar plecam, aventura aceasta nu mai era o glumă.

          Am deschis ușa apartamentului prietenului nostru cu cea mai mare grijă, apoi am trecut pragul ei atât de ușor de parcă am fi plecat de la cafeneaua din San Francisco la care mergea mama pentru diverse întâlniri. Nu-i plăcea absolut deloc să meargă să discute cu oamenii la cafenea și dorea să plece cât mai rapid. N-am știu niciodată motivul, exact ca în cazul nostru din acel moment.

           Am pus lacăt ușii pentru totdeauna, apoi am plecat spre noua noastră speranță. Sam era bine ascuns în haine de razele soarelui și purta o umbrelă deasupra capului pe care o ținea cu mânuși în mână. Părea pregătit de lumea de afară, dar nu eram siguri.

          Un singur atacator și-a făcut apariția în drumul nostru spre ieșirea din clădire. A fost foarte ușor să scăpăm de el, deoarece Emma l-a ațintit cu o săgeată puternică în plămân. După cum am văzut-o pe noua noastră tovarășă de drum că țintește cu arcul, am crezut că nu am să învăț în viața mea să fac asemenea artă.

           -Dragilor, bine ați venit în tărâmul înghețului, dar în același timp și al arșiței. Eu cunosc lumea aceasta, așa că am să încerc să vă ajut să treceți prin cele mai grele încercări cu cea mai mare ușurință, împărtășindu-vă experiențele mele. În primul rând, avem nevoie de o mașină, pentru că avem mult de mers. Trebuie să ieșim dn oraș, fiindcă la capătul său se află un parc auto plin cu mașini numai bune de drum.

             Am început să mergem printre blocurile dărâmate și în jurul nostru începea să se resimtă un val de frig care împingea căldura spre alte meleaguri. Mergeam, mergeam și iar mergeam, dar ieșirea din oraș nu se vedea. Simțeam că plecasem cu zeci de ore înainte.

              Încetul, cu încetul, lumina se ascundea în valurile oceanului, iar sunete ciudate se auzeau ca niște ecouri, de peste tot. Ca un reflex, am început să fug fără oprire într-un moment în care nici nu am gândit ceea ce trebuia să fac. Părinții mei m-au urmat pentru a mă ține în frâu, dar cu greu au reușit.

            -Se lasă seara. Va trebui să ajungem cât de repede se poate în parcul auto. O să grăbim pasul, dacă nu vrem să fim mâncați de creaturile acelea ciudate.

            Când am ajuns în paradisul mașinilor din San Diego, lumini puternice s-au aprins, iar din spatele lor se vedeau siluete ciudate care înaintau spre noi. Eram sigură că erau atacatori și totuși mă întrebam de ce oamenii fără pic de gândire își făceau apariția și acolo.

             Emma, împreună cu Sam i-au țintit cu arcurile pe atacatori, dar ei ieșeau de nicăieri, de parcă ar fi așteptat momentul în care noi am fi venit. Singura șansă de scăpare era o mașină foarte apropiată de noi, însă creaturile ciudate nu își desprindeau ochii de pe niciunul dintre noi. Parcă fiecare ar fi avut un paznic ca la cea mai securizată închisoare din lume.

            Am încercat să ies din cerc și să ajung la mașina, lovind în cap cu ghiozdanul fiecare monstru care îmi apărea în față. Cel puțin,îi puteam ameți timp de zece secunde pe atacatori și mai câștigam timp.

            Nu știam să conduc o mașină, însă puteam încerca. Am pornit mașina, în timp ce doi atacatori încercau să spargă geamul din față al mașinii și după trei încercări eșuate, am început să conduc haotic prin parcul auto. Am reușit să prind sub roțile mașinii mai mult de zece creaturi ciudate, apoi era să-mi rănesc propria familie, neștiind cum să opresc acea mașină. Norocul meu au fost părinții mei care mi-au dat indicații.

             În cele din urmă, am mers pe bancheta din spate, iar controlul volanului a fost preluat de Sam.

             Ușurați, am plecat spre un loc în care puteam dormi liniștiți în fața unui foc de tabără, dar se pare că noaptea nu se sfârșea prea curând pentru mine și familia mea. Trebuia să învățăm să tragem cu arcul în acea seară. Oboseala mă cuprindea prea tare pentru a mai gândi punctul în care aș fi tras cu arcul, dar deși Sam era un om foarte drăguț și gentil, era și foarte exigent, așa că avea pretenția ca măcar să facem un mic exercițiu.

             Era târziu, iar focul ardea doar sub ochii mei. Exercițiul se terminase demult, dar eu nu reușisem să țintesc corect de prea multe ori. Voiam să fac mai mult, voiam să învăț să mânuiesc arcul exact cum trebuia, fără greșeli. Nu admiteam niciun pas greșit n viața mea, mai ales în acele momente tensionate. La început, nu prea eram împăcată cu ideea de învăța în acea seară câte puțin din tainele trasului cu arcul, dar după ce jocul s-a terminat, mi-am dat seama că, de fapt, era prea puțin și aveam nevoie de o noapte întreagă pentru a învăța cu adevărat valorile acestei arte.

            Oboseala mă obliga să-mi închid ochii încetul cu încetul, în neștiință, însă la un moment dat, m-am Așezat lângă familia mea pentru câteva clipe de somn.

            Când mi-am deschis ghiozdanul în care aveam perna mea preferată pe care o luam cu mine în toate excursiile cu părinții, am găsit cartea pusă de către mine în rucsac la plecare: era "Alice în țara minunilor", cartea copilăriei pierdute, împărțită în fericire, joacă, prietenie și veselie. Simțeam cum șiroaie de lacrimi îmi împânzeau obrazul palid și știam că momentele copilărie scăldate în bucurie nu se vor mai putea întoarce vreodată. Mă întrebam de ce n-aș fi putut fi născută în alte timpuri în care pacea era predominantă pe pământ. De ce oare eram un copil din ținuturile celui mai mare război mondial în care omul lupta cu natura?

            Frigul se instaura în jurul nostru. Eram sigură că iarna cea grea ne bântuia din nou. Nu eram pregătită de o asemenea luptă cu frigul. Știam sigur că iarna era un avantaj pentru Sam care nu putea să ardă sub razele soarele, fiindcă nicio urmă de căldură nu i-ar fi atins pielea.

          Printre gânduri, idei și vise inimaginabile am lăsat o fărâmă de odihnă care să mă relaxeze măcar pentru câteva ore. În somn, puteam fi oricine fără a fi restricționată de o lume în care nimic nu se mai putea îndeplini.

Pierdut în lumeTempat cerita menjadi hidup. Temukan sekarang