Pierdut în lume

Capitolul 15

   Dimineața următoare, m-am trezit pe pământul tare cu dureri de cap. Am văzut-o pe mama punând bagajele în mașină. Tata și Mark nu vorbeau. Kaya și Christina își aruncau priviri tăioase. Răutatea din jur se vedea mai tare ca oricând.

    Am mers spre mama și mi-a spus că din acel moment toți eram pe cont propriu. Când am auzit vorbele ei, toată lumea mea a luat o întorsătură gravă. Fără Andrew, Sonya sau Sadie ce aș fi făcut? Ce urma să se întâmple? Cum aș fi putut rezista fără prietenii mei? Simțeam că părinții mei nu se gândeau deloc la mine. Știam că era vorba despre certurile adulților, însă ce fel de certuri?

    Am plecat repede fără să ne luăm "la revedere". Aș fi vrut să le spun lui Andrew, Sonyei și lui Sadie măcar că mi-a părut bine să îi cunosc. O voiam pe Emma alături de noi și totuși Mark a păstrat-o cu el, chiar dacă a complotat alături de Sam. Era mai prețioasă decât părea pentru familia lui.

    M-am uitat în spate. Nu se vedea nicio mașină. De-abia după ceva timp mașina în care Andrew ne-a prins din urmă, dar ne-a depășit. Tata voia să meargă mai repede decât Mark, pentru că viteza se găsea în sângele lui, însă mama nu i-a permis. Trebuia să ne despărțit complet. De ce? Voiam să îi întreb pe mama și pe tata de ce trebuia să ne despărțim. În sufletul meu trist, s-a depus și mai multă negură a melancoliei. Încercam să nu plâng la orice pas. Trebuia să fiu puternică, dar tristețea mă făcea mult mai vulnerabilă și mai slăbită de forțe. Știam că că nu mai aveam mult de trăit, dar supărarea nu îmi conserva perioada de trai. Era o provocare lungă a vieții mele care îmi experimenta emoțiile și reacțiile.

    Nathalie se uita pe geam. Nu îmi dădeam seama ce simțea. Părea tristă, dar ea mereu era supărată. Nu aveam curajul necesar să vorbesc.

    Nu mai aveam mult de trăit, iar ultima parte a vieții voiam să o trăiesc alături de prieteni și de familie, însă mama și tata mi-au furat ultima fărâmă de fericire. Uneori trebuia să suferim pentru problemele adulților mai mult decât ei.

    Am mers kilometri întregi fără oprire. Ne-am oprit seara pe o pajiște uscată, încărcată mai mult de nisip fierbinte decât de iarbă. M-am dat jos din mașină cu ochii umfalți și roșii de lacrimi frânte.

    Părinții mei au așezat păturile pe jos, au cules lemne uscate de pe lângă copaci și au făcut un foc mic pe care au copt legumele, apoi ne-au pus un bol mare de ardei și porumb copt. Știam că porumbul era într-o cantitate foarte mică. Voiau să îmi facă o bucurie cu una dintre legumele preferate fripte. O gustare pe care nu o puteam savura. Simțeam un gol în stomac. Mă întrebam ce făceau Sonya, Sadie, Emma sau Andrew?

    Singura dorință a mea era să închid ochii și să mă trezesc înapoi în San Francisco. Visul m-a cuprins, din nou. Soarele strălucea pe cerul albastru și senin. Nathalie și cu mine ne plimbam pe străzile orașului, râzând și vorbind despre colegi. Păream atât de fericite.

    Deodată, telefonul i-a sunt lui Nathalie: era tatăl ei. Am mers cu ea până spre casa în care locuia, dar nu era blocul pe care eu îl cunoșteam. Un bărbat solid și brunet a coborât pe scările clădirii, apoi a deschis ușa. M-am trezit imediat după ce l-am văzut pe o,îl ce părea a fi tatăl lui Nathalie: era Dylan Ryland! Voiam să îi povestesc lui Nathalie visul meu despre ea, însă nu voiam să îi bulversez somnul. Era atât de frumoasă când dormea! Și atât de gingașă! Toți băieții i-ar fi adorat fățuca drăgălașă. Chipul ei îmi aducea aminte de suferințele prin care trecea, de loviturile pe care le primea de la oamenii care trebuiau să le țină locul părinților, de violența emoțională de care avea parte din cauza unor copii care nu o înțelegeau.