Pierdut în lume

Capitolul 11

   În jurul meu, Sonya și Nathalie dormeau. M-am ridicat din pat și m-am uitat în oglindă. Părul meu era ciufulit și nu mai arătam la fel ca în noaptea petrecerii.

   Am mers la Arya în cameră. Stătea pe pat. Părea gânditoare. A venit lângă mine și m-a întrebat dacă vreau să merg cu ea afară. Ea știa un loc apropiat în care am fi putut servi micul dejun împreună. Când am auzit ceea ce a spus, am devenit puțin agitată, zicând că ultima dată când am plecat pe ascuns de acasă, mama a fost foarte supărată pe mine. Arya a zis că părinții ei o lăsau să iasă pe stradă dacă le lăsa un bilet de plecare și dacă eu aș fi fost cu ea, părinții mei nu ar fi spus absolut nimic. Am fost de acord, însă nu puteam merge pe stradă cu rochia pe care o purtasem în seara precedentă. Arya mi-a dat o pereche de pantaloni verzi, o bluză albă și o geacă de piele.

   Am scris repede un bilet și am ieșit pe ușa apartamentului, ajungând pe stradă într-o clipă. Erau puțini oameni. Nu prea se auzeau voci, iar geamurile erau închise. Prietena mea avea o față mohorâtă, dar părea că era de la oboseală. Până ce nu am ajuns în fața restaurantului, totul a fost mult prea liniștit: nici măcar o vorbă de-a noastră. Atmosfera din seara precedentă dispăruse, părea că ne întorseserăm în lumea tristă și lipsită de iubire în care trăiam în fiecare moment.

   Ne-am așezat la masă, iar Arya a chemat-o pe chelnerița care ne-a adus două sandvișuri cu șuncă și o felie de salată îngălbenită. Avea un gust ciudat, însă era destul de bun pentru micul dejun.

   -Alice, trebuie să discutăm. Nu vreau să te supăr cu problemele mele și ale părinților mei, dar se pare că vei sta mai mult timp aici, așa că ca ar trebui să știi adevărul.

   Arya și-a ridicat mâneca bluzei și am văzut cum dungi negre se deplasau pe venele sale. Fața mea a rămas uimită, iar ochii mei începuseră să se umezească. Știam că prietena mea urma să se transforme într-un monstru care nu mă va mai recunoaște.

   M-am ridicat de la masă și am fugit, neștiind ce să mai fac. Fusese o seară extraordinară și nici nu mă trezisem bine că a trebuit să aflu o veste la care nu m-aș fi gândit niciodată. Imaginea mâinii Aryei mi-a rămas odată pentru totdeauna în minte.

   Pe stradă, toată lumea se uita la mine. Arya fugea spre mine, îmi striga numele, dar eu încercam să nu o aud. La un moment dat, m-am oprit, iar prietena mea m-a ajuns din urmă și mi-a zis:

   -Știu că ți-am năruit zâmbetul de pe buze, fericirea, totul! Mi-am dorit să aflii de la mine, nu de la altcineva!

   -De ce nu mi-ai spus aseară? De ce m-ai lăsat să mă bucur când sufletul tău simțea o durere inimaginabilă. De ce?...

   -Erai așa de fericită că ne-am revăzut. Nu puteam să îți spun! Îmi era frică că o să te îndepărtezi de mine imediat după ce ți-aș fi spus. Voiam să trăiesc măcar o seară alături de tine, de Nathalie și de Andrew. Nici nu știu cum să le spun lor. Poate că ar trebui să vorbești tu cu ei. Pe tine te vor asculta mai bine. Îmi va părea rău când ne vom despărți definitiv. Poate că de acum încolo chiar trebuie să stați departe de mine. Mie nu îmi place când ne îndepărtăm unii de alții, însă ar fi mai bine pentru voi. Când vor știi și părinții voștri vor dori să plecați din orașul acesta pentru a păstra distanța.

   Am luat-o în brațe pe Arya. Am început să mă gândesc cum Sam a murit și cum Sonya a plâns foarte mult, apoi la momentele în care nu ar fi trebuit să mă împac cu gândul că nu aș mai fi putut să o văd vreodată pe prietena mea.

   După aceea ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, am plecat peste tot în orășel. Am vizitat aprozarul în care era o coadă lungă. Am cunoscut-o pe Lena, chelnerița de la restaurant. Am văzut așa numitul "spațiu de leac" și multe alte minunății ale micului oraș din mijlocul unei lumi apocaliptice. În cele din urmă, am aflat că pentru păstrarea securității, oamenii bolnavi erau rugați să nu iasă din apartamente când se simțeau foarte rău. Când prietena mea, mi-a zis acest lucru, m-am gândit la soarta sa.