Pierdut în lume

Capitolul 7

    Dimineața următoare, toată lumea părea că organizează o petrecere în jurul unei grămezi de bețe care nu putea fi aprinsă din cauza căldurii. Toată lumea îmi spunea: "La mulți ani!" și părea că totul era la fel ca înainte, de ziua mea, numai că, de fapt, nu era așa: în jurul meu erau mulți oameni pe care de-abia în cunoscusem, tipicul peisaj urban nu se mai zărea de pe geamul ferestrei, de fapt nici nu mai puteam zări vreun peisaj de pe fereastră, deoarece nu mai aveam casă. Totul era diferit, dar mie mi se părea la fel.

    Piciorul meu era mai bine, dar încă mă deplasam cu greu. Mama lui Andrew, Kaya, spunea că totul era perfect, dar eu credeam că mai este nevoie de o eternitate pentru a mă vindeca complet.

    În jurul grămezii de bețe se așternem o masă copioasă pentru ziua mea de naștere la care adăugam povești aproape uitate despre copilăria, amintirile și poate chiar regretele noastre. Eu aveam multe povești de spus din San Francisco, dar nu numai. Nathalie pregătise o poveste despre noi două, iar Andrew eram sigură că va pregăti o poveste trăsnită. Nu știam ce vor spune părinții mei sau părinții prietenului meu. Cel mai mult mă gândeam la poveste lui Sam și a Emmei. Oare ce aveau de spus?

   Andrew s-a hotărât să ne spună primul povestea sa. Era emoționat, dar părea că vrea să ne spună una dinte peripețiile sale:

    -Era una dintre ultimele zile de școală. Ca de obicei, am plecat împreună cu Nathalie, Alice, Hanna, Arya, Mike și Noah. Mergeam alături la cofetăria, unde se găseau cele mai bune prăjituri din oraș pentru a sărbători terminarea anului școlar și învingerea celui mai mare bătăuș al școlii. Am cumpărat prăjituri pentru toată echipa, apoi ne-am dus la podul Golden Gate pentru a face o mică plimbare. În cele din urmă, am mers spre casa fiecăruia pentru a mă asigura că ajung cu bine acasă. Mai rămăsesem doar eu și Alice. Eram pe cale de a ajunge în fața blocului său când o brigadă de adolescenți au început să se apropie de noi. Am crezut că vor să ne întrebe ceva, dar, de fapt, erau prietenii bătăușului care făcuse atâtea victime în școală. Îi bătea pe cei mai slabi pentru a se amuza și le fura prânzul de la cantină. O adolescentă cu păr roz s-a apropiat de noi și ne-a certat pentru fapta bună pe care o săvârșisem, apoi m-a lovit cu pumnul ei mare și greu. Alice a dat startul unei curse obositoare prin tot orașul. De câteva ori, eram pe cale să fim călcați de mașini. Era târziu și Alice nu ajunsese acasă. Mama sa o suna de zor, dar un minut de pauză, însemna o tragedie. Singura cale de scăpare era să mergem pe lângă o secție de poliție care era sigur vegheată de câte un polițist. Un tânăr din fața secției, agent de poliție, nou venit, a sesizat imediat scena desprinsă din filmele de acțiune și i-a arestat pe tinerii, demult căutați pentru faptele lor rele desăvârșite în cartier. Am fost numiți mici eroi, dar nu am vrut să se afle, fiindcă părinții ar fi avut multe de reproșat. După, Alice a sunat-o pe mama ei și i-a zis că nu a auzit telefonul, apoi i-a spus că mai stă puțin cu mine. Ne-am petrecut o zi foarte frumoasă, povestind despre momentele plăcute din anul școlar. Când am ajuns acasă, i-am zis mamei că m-am împiedicat și de aceea eram vânăt la ochi. Desigur, m-a certat, pentru că n-am fost atent. Cel puțin, acum știți adevărul despre acea zi și planul acesta de a ne păcăli părinții a fost al meu.

    Eram roșie ca focul în obraji. Mă uitam la mama care era gata să spună ceva, însă a oprit-o un sentiment, pentru că de la furie a trecut la veselie. Își dăduse seama că nu mai poate schimba trecutul, chiar dacă în acele momente mi se putea întâmpla ceva rău.

    Următoarea poveste urma să fie relatată de Nathalie, prietena mea cea mai bună:

    -M-am gândit că povestea mea trebuie să fie cea a zilei în care am devenit prietene. De câteva săptămâni eram în noua mea școală. Nu reușisem deloc să mă obișnuiesc cu mediul nou în care trăiam. Toți copiii păreau că se uită ciudat la mine. Nu îmi făcusem niciun prieten, nu vorbisem cu nimeni din clasa mea. Alice mi-a atras atenția din prima zi de când am văzut-o, dar nu am avut curajul să vorbesc cu ea. Era o fată populară care stătea la masa de prânz, întotdeauna, cu cele mai cunoscute fete din școală de vârsta ei. Deasemenea, era cunoscută și în rândul profesorilor ca o fată curioasă, interesată de știință. Mereu ridica mâna și era apreciată de toți oamenii din jurul ei. Într-o zi, doi copii neastâmpărați ai școlii m-au văzut derutată și au găsit prilejul de a-mi lua ghiozdanul din mână. Am fugit după ei,însă erau deja în clasă, unde plănuiau să-mi arunce rucsacul pe geam. Alice și Arya se întorceau din pauza lungă de afară, iar Alice a găsit curajul să se ia de ei și neastâmpărul a făcut-o să-și primească o palmă peste obraz. Arya a fugit repede după ajutoare. Profesorii au venit la chemarea noastră și ne-au ajutat să scăpăm de inamici. Alice a fost sancționată că a încălcat una dintre regulile școlii de a nu se certa cu cei ce fac rău în jurul lor. După cele întâmplate, ea m-a invitat la masă alături de populari și când am plecat acasă am petrecut puțin timp doar noi două, iar de atunci suntem nedespărțite.