Capitolul 17

117 6 1
                                    

   În mașină s-a așternut liniștea. Se auzeau rar sunetele suspinelor lui Nathalie care nu au putut fi înfundate. Am cuprins-o în brațe și am sărutat-o pe creștetul capului. Avea nevoie de alinarea și de mângâierea cuiva, iar singura care i-o putea oferi în acele momente eram eu, însă nici eu nu aș mai fi fost acolo mult alături de ea.

   După câteva ore de la lăsarea întunericului am hotărât să ne instalăm penultima sau chiar ultima tabără înainte de a ajunge în junglă. Tata a spus că aveam să parcurgem ultima bucată de drum în maxim o zi și jumătate dacă nu eram prea vitezomani.

   Nathalie stătea arcuită pe o buturugă cu capul în pământ. Nu vorbea și nu schița niciun fel de sentiment. M-am apropiat de ea și am încercat să o liniștesc cu câteva vorbe dulci. Fața ei devenea din ce în ce mai înverșunată și se înroșea cu fiecare vorbă până când a izbucnit într-un plânset de nestăpânit și mi-a spus tare și răpicat:

   -Eu nu sunt fata puternică despre care vorbești, Alice! Nu am avut puterea de a face multe în trecut. Când mi-am revăzut părinții adoptivi frica m-a nepădit și a surpat în mine mai tare decât o sabie. Fiecare cuvânt pe care l-am pronunțat era plin de spaimele de trecutului. Aproape că mi-am imaginat că nu i-aș mai fi întâlnit vreodată. Acum mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă ar ajunge și ei în junglă, desigur dacă vom ajunge și noi, pentru că m-ai avem de mers. Aș fi nevoită să îi văd în fiecare zi. Știu că nu e un sentiment plăcut să îți dorești așa ceva, dar îmi doresc să nu supraviețuit acestei nopți. Singurele de care mi-ar părea rău ar fi fetele. Nu ar merita asta. Mi-aș fi dorit să fiu în locul tău. Probabil că acolo sus nu aș mai suferit. Așa că, tot ceea spui despre mine sunt doar vorbe goale! Nu mă vor încuraja și nu mă vor face mai puternică, pentru că nu sunt!

   Mama i-a întins prietenei mele un castron cu mâncare în speranța că era înfometată, iar mâncarea ar mai fi liniștit-o, dar în loc să refuze simplu și să se așeze pe iarba aspră, rară, înlocuită în cea mai mare parte de nisip, ca mai apoi să adoarmă în tăcere, cum ar fi făcut ea deobicei, a aruncat castronul și a fugit în pădure cuprinsă de tristețe și de teamă. Am fugit după ea în ciuda strigătelor părinților mei. Știam că fata voia decât să se liniștească puțin între copacii arși și să își cufunde picioarele în nisip, dar ar fi putut face toate acestea după ce mama și tata s-ar fi culcat. Părea mai mult decât tristă sau supărată. Voia să fugă, voia să fugă de cine era și de viața ei amărâtă.

   S-a aventurat prea mult în pădure. Niciodată nu am mai mers atât de adânc. Nici măcar în acea noapte cu Andrew nu am intrat atât de tare în mijlocul codrului.

   Când s-a oprit eram sigură că a obosit, dar în mijlocul unei mici pajiști, câteva creaturi cu fețe umane și zdrențuite se uitau la un cadavru roșu de la atâta sânge.

   După ce ne-au observat, au scos un țipăt puternic și am luat-o la goană prin pădurea neagră. Nathalie a ajuns înaintea mea, deși întotdeauna alerga mult mai încet decât mine. Virusul punea stăpânire pe mine din ce în ce mai mult și îmi afecta condiția fizică. Îl simțeam cum se mișca în mine și voia să iasă afară, să mă acapareze. Atunci mi-am dat seama că eram în stagiul al doilea al bolii. Tot ceea ce îmi doream era să nu cedez în acel moment ca să sfârșesc precum omul din pădure.

   Era foarte aproape ca unul dintre atacatori să mă tragă de mânecă și să mă împiedice, dar m-am îmbărbătat și i-am luat-o înainte. Am strigat cât de tare am putut după mama și tata. Trebuiau să pornească mașina înainte ca noi să ajungem pentru a pleca cât mai repede din acel loc.

   Ne-am urcat pe scaunele din spate, apoi tata a pornit la drum. Ființele nemiloase erau pe urma noastră, mai multe decât am văzutîn pădure, iar problema cea mai mare a sosit atunci când pământul a început să se miște brutal sub roțile mașinii.

   În timp ce eram o urmăiți de o gloată de atacatori care ieșeau din păduri și țipau, o bucată din drum s-a crăpat. Probabil că a părăginit de la atâtea cutremure, încât ultimul i-a pus capac.

   Tata a cotit brusc în partea dreaptă într-o mare de nisip și iarbă verde. La acel impact dur Nathalie s-a lovit cu capul de geam și a rămas inconștientă. O pată de sânge se afla pe geamul mașinii. Fata a căzut ușor pe preșuri, însă nu am avut timp să o ridic, fiindcă o creatură zdrențuită s-a ivit pe geamul capotei. Încerca să îl spargă. Mama a țipat și s-a ghemuit acoperită cu ghiozdanul pe față. Tata cotea într-o parte și în alta în speranța că ființa ucigașă ar fi putut cădea. Se ținea foarte bine și nu avea nicio șansă să se dezlipească de mașină. Putea sparge rapid acel geam doar cu o lovitură de picior. Era un pătrat mic deasupra capetelor noastre.

   Nu aveam la îndemână arcurile cu săgeți, iar pământul continua să se despice continuu. Singura cale de a obține un arc era să deschid portbagajul din interiorul mașinii. Presupunea să trag bancheta spre mine.

   Am așezat-o pe Nathalie cât mai bine pe preșuri, apoi m-am ridicat și am apăsat pe butonul care deschidea portbagajul. Creatura spăgea geamurile și țipa, iar tata mă întreba de nenumărate ori ce făceam. Am căutat până în fundul portbajului văzut din acea postură, dar cu o îndemânare și o rapiditate cum nu am mai văzut la mine niciodată.

   Când geamul s-a spart, i-a tras o săgeată în cap atacatorului care a căzut între mama și tata. Eu stăteam mai mult în picioare decât jos, iar Nathalie s-a trezit buimacă dintr-un somn dureros. Toate obiectele cădeau în față și aglomerat mașina. Mirosul atacatorului căzut era insuportabil, dar am reușit să ne salvez de la ceea ce ar fi putut urma.

   Pământul a continuat să se miște încă zece minute, timp în care s-a crăpat, unele creaturi au căzut în craterele imense, iar altele încă ne-au urmărit până când ne-au pierdut urma.

Pierdut în lumeWhere stories live. Discover now