Căsătorie aranjată - ✔ -

Capitolul 1

Alarmă se face resimțită în timpanele mele de dimineață, nu voiam să mă ridic din pat, este așa cald și bine. Dar știu că este imposibil, așa că mă trezesc leneșă din pat, pentru a merge la liceu, mai exact prima zi de liceu.

Mă simt anxioasă, nu înțeleg ce e atât de frumos la viața de liceu. Mulți mi-au spus că timpul în liceu este unul memorabil, un loc unde o să-ți faci un întreg munte de amintiri.

Ei bine nu cred așa ceva, poate sunt singura, dar numai gândidu-mă că trebuie să merg în fiecare zi, în locul unde profesorii îți dă mult de învățat mă înnebunește la culme.

——

Făcându-i cu mâna tatei, ce mă lăsase în fața liceului, mă întorc emoționată către poarta de intrate cu pași mici. Nu mă pricep în a comunica cu lumea, niciodată n-am putut-o face-o, mă blochez și nu pot scoate niciun cuvânt pe gură.

Sunt puțin tristă, deoarece tatăl meu nu a putut veni cu mine astăzi, dar îl înțeleg, are o responsabilitate mare față de compania ce o conduce și nu o poate neglija doar pentru că eu nu sunt în stare să mă descurc singură.

Mă întreb ce fel de colegi am, sper să nu fi picat cu cei din generală, pentru că nu vreau să mai retrăiesc acele momente groaznice în care toți își băteau joc de mine, n-am avut niciodată prieteni.

Ajung în fața ușii clasei mele, iar cu o mare ezitare pășesc în înăuntru, era liniște. Deși erau aproape toate locurile ocupate, nu se auzea gălăgie, probabil pentru că suntem cu toții noi și nu ne cunoaștem încă.

Scanez întreaga încăpere și realizez că m-ai sunt doar două locuri libere, una lângă o fată iar celălalt lângă un băiat.

M-am gândit la două scenarii, dacă mă așez lângă o fată va vorbi numai despre băieți, ceea nu-mi place. Iar daca mă așez lângă un băiat îmi va face avansuri sau mai rău.

Așa că, fata rămâne, deși nu eram prea sigură pe mine. Pot îndura câteva conversații pe subiectul legat de băieți, și cu asta am oportunitatea de a mi face prieteni.

Realizez că stau de ceva timp în picioare, doar privind în jur, câteva persoane privindu-mă ciudat. Ajunsă în dreptul băncii, în care voi sta de acun înainte, îmi dau ghiozdanul jos și mă fac comodă.

     — Bună, mă numesc Kim Valeria!

Îi aud vocea colegei mele de bancă, privindu-mă în ochi, zâmbind cu gura până la urechi. Poate nu este așa cum am crezut, poate chiar este prietenoasă.

     — Mă bucur să te cunosc, ma numesc Alessia, Min Alessia!

     — Drăguț nume! Nu pari a fi de naționalitate.

     — Nu sunt, dar tata da.

     — Mama ta?

     — Ea este de naționalitate coreeană, dar a murit acum 10 ani.

     — Oh, îmi pare rău!

     — E în regulă, acum să fim atente la doamna profesoară, nu am de gând să fiu mustrată din prima zi.

     — Înțeles!

——

Ziua trecuse și ajunseserăm acasă de ceva timp, o așteptam pe noua mea prietenă, am invitat-o la mine pentru a ne face temele împreună. Nu l-am anunțat pe tată, fiindcă știu deja că nu se va întoarce mai devreme de miezul nopții acasă.

Uneori, mă gândesc ce este așa de prețios la o companie încât să nu-ți mai vezi propria și unica fiică. Dar cred că exagerez, până la urmă lucrează pentru noi, să ne întreținem.

Sunt trezită din gânduri de soneria ușii, ce suna într-una, se pare că persoana dinafară s-a săturat să aștepte. Deschid ușa, cu un zâmbet rușinat, după ce mă uit prin vizor.

     — Yah, ce făceai? Aștept de un sfert de oră aici.

     — Îmi cer scuze, făceam  ceva important și n-am auzit.

Mă privește cu ochii mijiți, am mințit cu speranța că nu o să spună nimic altceva. N-aș vrea să-mi distrug relația de prietenie care tocmai ce o legasem.

     — E în regulă, mă lași să intru sau?

Eram atât de amețită încât nici n-am observat că o țineam afară.

     — Ah sigur, intră!

     — Wow, ce casă superbă ai! Parcă aș fi intrat într-o carte de povești, ești prințesă?

     — Aș vrea eu dar nu, tata deține o companie mare aici, de combustibil.

     — Ce tare, tata este judecător.

     — Vreau să devin unul! Haide sus, putem să începem.

      — Să începem.

——

Terminasem temele de o bucată bună de timp, și nu aveam habar ce putem face acum, până vine tatăl Valeriei, peste două ore să o ia.

Nu prea am avut cu cine să-mi petrec timpul, așa că nu știu ce-aș putea face împreună cu o persoană. O idee îmi apare în minte, într-un final.

     — Haide să ne uitam la un film.

     — Bune idee, ce film? Unul de dragoste?

     — Bine, credeam că vei alege un thriller. Pari genul care se uită.

     — Nu-mi prea place acel gen. Vreau ca diseară să dorm, nu să stau cu ochii pe, pereți din cauza fricii că un strigoi va veni după mine. Apropo, știi de BTS, nu?

     — Cine, este vreun fel de mâncare?

      — Cum naiba să nu știi de BTS? Trupa pop sud-coreeană, provii din Coreea și tu habar nu ai cine sunt?

     — Știu doar a vorbi limba, nu-i știu pe toți de acolo, plus că eu mă uit numai la drame coreene.

     — Oh, doamne, vino aici să-ți arăt!

După ce mi-a arătat câteva videoclipuri de-ale acelor băieți, am constatat că, vocile lor sunt unele dintre cele mai superbe pe care le-am auzit vreodată.

Dar nu-mi place de ei, nu mă atrag ca și aspect, iar ca, comportament deloc, fiindcă nu-i cunosc. Doar unul mi-a atras atenția câtuși de cât, și din câte îmi explicase Valeria, numele lui este Kim Namjoon, liderul trupei.

Nu sunt un mare fan pentru trupele de băieți, și nici nu am să fiu. Tot ce contează pentru mine este să învăț, să mi fac prieteni și să-mi trăiesc copilăria alături de cei dragi, care mi-au mai rămas.