Înțelesul Iubirii

Capitolul 36

   Într-un final, îmi spune:
-Ce reprezinta tatuajul tău? Cel vechi?
  Nu la asta ma așteptam.
-De ce schimbi subiectul?
-Pentru ca ăsta e mai interesant.
  Îmi dau ochii peste cap.
    Se refera la trandafirul cu petalele căzute. L am făcut la 16 ani.
Inima îmi bate cu putere numai când ma gândesc ca as putea sa ma deschid în fața cuiva, dar simt ca dacă nu i spun, il voi pierde încetul cu încetul și urăsc sa recunosc, dar nu mi doresc asta.
   Cred ca observa războiul pe care l port cu mine însămi, căci adaugă:
-Serios, poți avea încredere în mine.
  Și își pune mâna peste a mea. Mi o retrag iar, dar de data asta, abia după câteva secunde. E atât de plăcut sa simți căldura pe care o emană Alex.
-E o metafora. Eu sunt trandafirul, iar petalele reprezintă persoanele care au plecat din viata mea, persoanele din cauza cărora am rămas singura.
   Nu a fost asa greu.
-Nu ești singură, îmi zice și ii ofer un mic zâmbet, apoi îmi spune:
-Mi-aș dori sa te sărut în momentul ăsta.
  Jur ca și mie îmi vine sa l sărut ca nu a întrebat mai mult.
-De ce? Pentru ca sunt demnă de milă că mi-am făcut un tatuaj ca ăsta?
-Nu. Pentru ca ai fost sincera cu mine. Și oricum, nu ești demnă de milă, nu ai fost niciodată. Tu ești singura care crede asta.
  Oare îmi spune adevărul?
-Ieși cu mine la o întâlnire.
  Îmi zice deodată și aproape ma înec cu apa pe care o beam.
-De ce as face asta?
-Nu te mai gândi atât. O sa fie fain! O sa ne cunoaștem mai bine. Și asa simt ca nu ți am spus nimic despre mine.
   Știu ca e al naibii de frumos și îmi creste pulsul când ma gândesc la abdomenul lui. De ce mi ar păsa de altceva?
-De ce as vrea sa știu ceva despre tine? Las-o balta! Înțeleg ca vrei sa fii drăguț, dar nu am nevoie sa ma atașez de cineva ca apoi sa l pierd.
  Sinceritatea mea a atins cote maxime. Sper doar sa nu fie asta în defavoarea mea.
-Despre asta e vorba? Ca m-ai putea pierde? Ți e frică să te apropii de cineva doar fiindcă tu crezi că va pleca, că te va răni în vreun fel. Nu toți suntem la fel!
-Nu știi naibii nimic despre mine sau despre viata mea!
-Pentru ca tu nu mi permiți sa aflu!
  Tac. Conversația asta a ajuns prea departe.
-Ana, uită-te la mine, imi spune și cum nu o fac, îmi ridica bărbia.
-Nu voi pleca nicăieri. Sunt aici și voi fi mereu.
   Sunt sigura ca încep sa mi dea lacrimile.
-Nu ai de unde sa știi asta!
Nu mai spune nimic, doar se uita la mine.
-În fine, las-o baltă, conversația asta nu trebuia să aibă loc niciodată. Hai sa uitam ca a avut loc. Bine?
-Nu o sa uit, n as putea uita niciodată o conversație cu tine.
  E serios când o zice. Chiar speram sa înceapă sa glumească din nou.
-OK.
Atât spun, un simplu ,,ok". Sunt patetică.
-Deci, cum rămâne cu întâlnirea aia?
  Ma întreabă și chiar îmi oferă un zâmbet.
-Nu știu... Nu am mai fost la niciuna pana acum.
  Îmi place sa vorbesc deschis cu Alex. Nu e nevoie sa i dezvăluiesc toate amănuntele trecutului meu, dar unele chiar nu strică.
-Ai 18 ani! Cum se face ca nu ai mai fost la niciuna pana acum?
-Pur și simplu nu am plăcut pe nimeni încât sa vreau sa ies cu el.
  Cel puțin până acum... Păstrez gândul ăsta pentru mine.
-Adică nu te ai îndrăgostit niciodată?
  Vorbește calm, de parca nu știe când o sa mi sară țandăra.
-Nu.
-Oh, asta e ceva... Ma gândeam ca ai trecut printr o despărțire și de aia ești așa.
  Asta e prea culmea.
-Uau, chiar te pricepi sa tragi concluzii pripite. În afara sa faci mișto, sa judeci, ce mai faci în timpul liber?
Îl întreb eu retoric.
-Bine, bine, îmi pare rău. Nu prea am avut cum sa mi dau seama de adevăr.
-În fine.
  Totusi, nu ma pot abține și l interoghez și eu:
-Dar tu? Care a fost marea ta iubire? Sa fie blonda? Sau la tine sunt toate?
  Îi zic și îi fac cu ochiul.
-Nu am avut una, am mai plăcut fete, dar nu cred ca m am îndrăgostit niciodată cu adevărat...
Pare ca vrea sa mai zică ceva, dar se răzgândește în ultimul moment.