Înțelesul Iubirii

Capitolul 49

  Abia pe seară m am întors la apartament. Am încercat să evit să mă gândesc ce au făcut Alex și aia. Nici măcar nu știu dacă mai e cu ea acum. Vreau ca toate astea sa se termine odată. Nu știu dacă v am spus, dar iubirea doare. Nu e ca în povesti sau filme romantice, nu e atât de ușor, întotdeauna vei ajunge rănit, iar unele răni nu mai pot fi vindecate niciodată.
  Tata a tot continuat să sune, dar nu am silit să-i răspund.
  Când ies din duș, aud ca am primit un mesaj și aproape zbor până la el. Știu că sunt o idioată ca încă sper ca Alex sa și amintească și de mine, dar nu ma pot abține. Dezamăgirea ma cuprinde când vad ca nu e el și e doar un mesaj de la tata.
Totusi, mesajul lui ma lasă pe gânduri.
,,Bună, fata mea! Cred că a venit timpul să-ți mărturisesc totul. Dacă ai putea să vii aici, ar fi perfect. "
  Niciodata nu mi a spus,, fata mea". E ciudat, dar plăcut sa vad ca nu a uitat ca sunt fata lui. Bine, nu sunt fata lui biologica, dar totuși.
  În plus, faptul ca vrea sa mi spună adevărul ma surprinde. Mereu l a ascuns de mine, iar dacă acum am șansă să-l aflu, o voi face. Am trăit prea mulți ani fără sa știu nimic.
  Poate nu mi va plăcea ce voi afla, dar nu știu ce ar putea sa ma doară mai tare decât faptul ca l am pierdut pe Alex.
  Nu vreau sa mai aștept pana mâine, asa ca ma imbrac și ma pregătesc sa plec. Ii dau un mesaj tatei:
,,Vin în seara asta."
Când sunt gata, e ora 23:49.
Nu prea m-am gândit cu ce voi ajunge, dar e un oraș destul de mare și sper să găsesc un taxi sau măcar un uber disponibil.
  Chiar trebuie sa mi iau carnetul mai repede.

  Ma duc pe scări, iar. Chiar nu știu cum sa explic, dar cred ca o fac fiindcă ma simt mai aproape de Alex și chiar dacă lui nu i pasă de mine, mie îmi pasa de el și mi doresc sa l vad, cât de puțin se poate.
  Cred că cineva îmi ascultă rugămințile, căci în fața mea urcă Alex în persoană. Doar ca abia se mai ține pe picioare...
-Ooo, fix persoana pe care...voiam sa o vad.
E beat. De ce trebuie sa bea mereu?
-Iar ai băut?
Răspunsul e evident, dar chiar nu știu ce altceva să-i spun.
-Doooar puțin.
  Chiar nu am timp de el. Poate sa se descurce și singur. E băiat mare.
Trec încet pe lângă el și deși abia își mai ține ochii deschiși, mă privește, și i văd durerea din ochi. Îmi vine să l îmbrățișez, să-i spun că îmi pare rău, la dracu, i-aș recunoaște și că l iubesc, numai să l am din nou.
  Dar nu o fac. Lucrurile nu merg așa. În plus, deja începe să meargă mai departe și nu vreau sa fiu eu cea care l ține în loc.
Mă prinde de mână și deși abia e în stare să spună ceva coerent, mă întreabă:
-Undeee te duci? E târziu.
  Ar trebui să mă enervez că nu-și vede de treaba lui sau să-l înjur, dar, în schimb, simplele lui cuvinte ma emoționează. Le a spus ca și cum i ar pasa și își face griji.
-Mă duc acasă, la tata.
Nu am de ce să-l mint.
-La tatăl... tău? Dar... Și cu ce mergi? E miezul nopții... Te duc eu.
-În halul ăsta? Nu, mersi. Ma descurc.
  Mai cobor câteva scări, dar habar nu am cum reușește sa ajungă imediat lângă mine.
-Ana... Nu te las să pleci singură noaptea...
  Îl vad cum începe sa devina serios.
Încep sa înțeleg ca el conștientizează destul de bine ceea ce vorbim.
-Nu am de ales, bine? Chiar trebuie sa ma duc.
  Îl văd cum încearcă sa se gândească la o soluție. Probabil nu o sa găsească una prea repede, nu cred ca i mai funcționează creierul.
  Apoi, după un minut de liniște deplina, spune:
-Gataaaa, știu. Il sun pe Marcus și ne duce... Ne duce el.
-Ne duce? Tu de ce sa vii?
-Pentru ca nu te las singura.
-În ultimele zile ai făcut-o.
  Chiar încerc să mă controlez și să nu încep sa plâng. Am ajuns sa o fac mereu când ma gândesc la el, când vorbesc cu el...
-Și tu...
  Eu l am lăsat singur? Am încercat sa vorbesc cu el, nu e vina mea ca nu a vrut sa ma asculte.
  De fapt, e fix vina mea, dar totuși...
Nu mai spun nimic și ma uit în podea. Îl vad cu coada ochiului ca se uita la mine mai bine de un minut, apoi îl sună pe Marcus, care îi răspunde imediat.
După ce termină apelul, îmi spune:
-Marcus... Marcus vine în 10 minute. Ma duc sa beau niște apa... Vrei sa vii și tu?
  În sfârșit sunt aproape de el și oricât de proasta aș fi, nu pot rata ocazia sa petrec și mai mult timp cu el.
-Da.
  Intrăm în apartamentul lui și mergem la bucătărie. Își pune un pahar cu apă și îmi dă unul și mie.
Mi a lipsit sa stau cu el. Mi a lipsit sa i vad părul minunat, care acum e în toate părțile. Mi a lipsit să-i simt parfumul. La naiba, mi-a lipsit cum nu credeam ca e posibil sa o facă.
  Deși suntem unul în fata celuilalt, suntem în același timp atât de departe. Nu vorbim, abia dacă ne privim.
  Observ că nu a luat nicio pastilă, așa că-i spun:
-Cred ca ar trebui sa iei și o pastila.Altfel, mâine vei avea o durere teribila de cap.
Se uita la mine și jur ca i vad ochii înlăcrimandu-se.
-Ce s a întâmplat?
  Îl întreb pentru ca nu ar avea niciun motiv sa plângă din senin.
-Nici nu știi cât de dor mi a fost de tine...