Înțelesul Iubirii

Capitolul 51

  Am citit de două ori scrisoarea până nu am mai putut vedea niciun cuvânt din cauza lacrimilor.
Viața mea ar fi putut fi altfel dacă tata mi ar fi spus.
Simt cum ma cuprinde ura față de el, așa că mă întorc în casa.
-Ana? Ești bine?
Serios? Chiar ma întreabă asta?
-Normal că nu sunt! După atâta timp, aflu că mi am urât mama aproape degeaba, doar fiindcă tu nu mi ai putut spune adevărul. Pe lângă asta, mi ai fi putut da scrisoarea mai devreme, poate as fi ajuns altfel dacă as fi știut toate lucrurile astea. Și sa nu mai zic ca ai fi putut sa mi spui ca ești tatăl meu biologic. Ai fi putut sta lângă mine și am fi trecut împreună peste toate. Dar, în schimb, tu ai preferat să fugi ca un laș și sa mă lași singură. Totul e doar din vina ta!
-Ai toate motivele sa fii nervoasa pe mine, dar într o zi, sper ca ma vei putea înțelege. Când vei fi părinte, vei realiza că ești în stare să faci orice pentru copilul tău, doar că nu vei face întotdeauna alegerile corecte. Am greșit mult, dar sunt aici și încerc sa ma revanșez.
  Abandonez subiectul și îl întreb ceea ce mi doresc sa aflu cu adevărat.
-Cristina... Adică mama... Cum a murit?
  Înghite în sec, e evident un subiect sensibil pentru el.
-Mama ta era în stadiul final al cancerului. Știa ca nu va mai avea mult de trăit și știa și că a ajuns un dezastru, dar și a luat inima în dinți și a pornit către copilul său. A vrut sa te vadă pentru ultima oara cu orice preț, așa ca s a urcat în mașină și a pornit la drum. Camerele de supraveghere au filmat faptul că mama ta a început sa amețească și a pierdut controlul mașinii. Nu știu altceva, dar îți pot spune ca atunci când m a sunat, cu jumătate de ora înainte de accident, când mi a spus ca va veni, vocea ei era plină de speranța, cum nu am auzit o niciodată. Era atât de fericita ca va avea șansa să te vadă. S a gândit pana în ultima clipa a vieții ei la tine, Ana.
Chiar încerc sa mi controlez lacrimile, dar îmi e imposibil. Am crezut atât de multe lucruri urâte despre femeia asta, când ea... Ea a murit venind la mine.
-Eu... Eu trebuie sa plec.
  Abia rostesc cuvintele și fug din casă. Îmi e imposibil sa pun la un loc tot ce am auzit. Nu e normal ca acum o ora singura mea problema sa fie faptul ca nu mai sunt cu Alex, iar acum sa fie și toate astea.
Ma îndrept spre mașina. Știu ca arat oribil. Abia îmi mai pot ține ochii deschiși, lacrimile nu încetează sa mi cadă din ochi, rimelul mi s a întins peste tot, dar nici măcar nu mi mai pasa ce vor crede băieții. Vreau doar sa ajung acasă și sa scap de toată durerea pe care o simt în piept.
Urc imediat în mașină, încă plângând, de fapt, cred că urlu, dar nu e ceva ce pot controla. Îmi dau seama ca băieții mă privesc, dar nu și găsesc cuvintele.
-Ana...?
  Dupa felul în care mi a rostit numele, îmi dau seama ca Alex e îngrijorat, dar nu ii răspund.
-Ana?
Îmi mai rostește numele o data, asa ca renunț și ma întorc spre el.
Deși am ochii plini de lacrimi, îl văd că e îndurerat. De parca simte ce simt și eu, de parca suntem doua bucăți care formează un întreg.
-Hai în spate.
Îmi vine sa l îmbrățișez pentru ca nu m a întrebat cum sunt. E o întrebare ridicolă, iar noi am ajuns sa dam doar niște răspunsuri simple, banale, deși pe dinăuntru ne sfărâmăm, bucata cu bucata.
  Nu ma opun, ma duc în spate, iar Alex ma strânge la pieptul lui. După o astfel de seara, asta e tot ceea ce aveam nevoie.
  Indiferent că suntem certați, el e aici pentru mine. Alex e singura persoană care mă mai poate salva din întunericul care mă înconjoară.