Înțelesul Iubirii

Capitolul 45

E în jur de ora 14 când decidem să ieșim undeva să luăm prânzul.
Ajunși la local, am ales o masă afară, unde putem avea și puțină intimitate, fiind singurii de aici.
Mi-aș dori să l cunosc pe Alex mai bine. Dar cum ar putea sa se deschidă în fața mea, când eu nu o fac?
Așa că-i spun:
-O sa fie dificil, dar chiar vreau să mă deschid în fața ta. Așa ca, ai dreptul la 3 întrebări, dar și eu am dreptul sa ți pun 3 ție. Vrei?
-Chiar crezi ca aș rata o șansă sa te cunosc mai bine?
-Bine, atunci întreabă.
Îl vad cum meditează la o întrebare.
-Ce s a întâmplat în momentul în care plângeai când ne am întâlnit pe scări?
Inspir. Expir. Nu e o întrebare prea complicata.
-Tatăl meu mi a prezentat o pe viitoarea lui soție.
Nu am dat mai multe detalii, dar păreau suficiente.
-Deci, să înțeleg că tu nu o placi?
-Nici măcar nu o știam. A fost prima data când am văzut o.
-Am înțeles... Mulțumesc ca mi ai spus.
-Rândul meu.
Ce l-aș putea întreba?
-Ai frați/surori?
Nu e cea mai importanta întrebare, dar o luăm ușor.
-Nu, am fost singur la părinți. Tu?
-Asta ar fi a doua întrebare.
-Hai sa o lăsam ca un bonus.
-Bine, bine.
Iar i am cedat.
Apoi continui:
-Nu, am fost tot singură la părinți.
Se uita câteva secunde atent la mine, apoi își continuă rândul:
-Cum te înțelegi cu tatăl tău?
Nu mă așteptam la întrebarea asta.
-E mai complicat... Ideea e că... Nu ne înțelegem deloc. Încă de acum 6 ani. Dar tu?
-E a doua întrebare?
-Nu, e bonusul meu. Acum, spune.
-Nu ma mai înțeleg cu el de acum 3 ani.
As vrea sa l întreb de ce, dar el nu m a întrebat pe mine, în plus, poate e ceva privat.
-Cum l ai cunoscut pe Marcus? Îmi amintesc că mi ai spus ca e singurul tău prieten, și nu pari genul care nu ar avea prieteni.
-Marcus e singurul meu prieten adevărat. Mai am și alții, dar sunt doar niște prieteni trecători. E destul de greu sa găsești o persoana ca el, știi? A fost mereu lângă mine. Încă de când a fost omorâtă mama...
Ce tocmai am auzit?? Mama lui a fost omorâtă?
-Eu... Nu știu ce sa zic.
-Nu e nevoie să zici nimic. A fost acum 3 ani. Și probabil vrei să mă întrebi cum s a întâmplat, însă nu știi cum voi reacționa, dar nu ți face griji, ție ți as spune orice.
Chiar îmi doresc sa aflu, dar voi avea destul timp pentru asta. Nu vreau sa l forțez sa mi spună ceva.
Asa ca ultima mea întrebare prefer sa fie asta:
-Cum ai reușit sa treci peste tot?
Pare uimit ca l am întrebat asta în loc de ceea ce se aștepta el.
Apoi își revine și îmi răspunde:
-Nu o sa te mint, a fost greu ca naiba, dar zilele au trecut, m am mutat, mi am făcut propria mea meserie, mi am creat o viață, am lăsat trecutul în urma și am încercat sa ma bucur de ceea ce am. Ce i drept, deși am trăit bine, nu am fost fericit cu adevărat, nu pana când te-am cunoscut pe tine.
E ciudat...nici eu nu am fost fericita cu adevărat pana nu l am cunoscut pe el. Desigur, îmi păstrez gândul ăsta pentru mine.
Îi zâmbesc și aștept sa și pună întrebarea, dar nu o face.
-E rândul tău, ai uitat? E ultima întrebare.
-Nu am uitat, dar prefer sa o păstrez pentru altădată.
-În regulă.
Nu ar avea de ce sa ma deranjeze. Oricum, cred că a aflat destule pentru o zi.

E chiar plăcut sa vorbesc cu Alex.Îmi dau seama ca va veni un moment când ma voi deschide complet în fața lui, dar acel moment va fi bine-venit.
Nu îmi mai e teamă să mi expun trecutul. Cel puțin, nu în fața lui.