Așchii de inspirație // Splinters of Inspiration

Ea mă cheamă

Ea mă cheamă.

Simt în ceafă a sa răsuflare înghețată
În timp ce ea îmi susură blând la ureche,
Dezvăluindu-mi povești, visuri,
Mărunte picături
De artă,
De a căror existență nici nu știusem.

Altora, glasul-i melodios
Le-ar evoca pucioasă și catran,
Dar eu, ah, eu nu mă pot sătura
De al ei cântec duios,
De-ale sale ardente cuvinte
Învelite într-un strat de flori de gheață.
Îmi răsună în suflet, mi se-nvârt prin minte,
Mă lasă stoarsă de orice strop de energie.
Și totuși, și totuși, mă simt atât de vie
Când vocea ei dulce-amăruie,
Asemenea ciocolatei
Lăsate să se topească în săgețile de lumină ale soarelui
Îmi dezmiardă timpanele cu șoapte și suspine.

Părul său de smoală
Mă mângâie pe-obraz,
Iar buzele ei palide
Ca o cireașă în pârg
Se-ntredeschid ușor,
Ușor, încetișor,
Lăsând o expirație prelungă
Să mi se-aștearnă pe gât.
Mireasma ei de sol reavăn
Și flori de mai,
Și vagul iz de mâl
Și de buchete de mucegai
Mă îmbată.
Simțurile mi se topesc,
Acestea ajungând să zacă
Într-o biată băltoacă
Ce miroase-a mentă.

Degetele ei,
Țurțuri fildeșii
S-au încleștat pe mâna mea atât de caldă.
Mă strâng,

Mă strâng și eu le strâng la rândul meu,
Iar cântul ei îmi prinde inima-mi patetică

În lanțuri de note
Și panglici de vorbe.
Sângele-mi stagnează în labirintul de-artere și vene
Ce sălășluiește în adâncurile unei carcase amărâte
Numite corpul uman,
Al meu corp,

Acel corp ale cărui aripi au fost răsucite de mâna necruțătoare a destinului
Până când penele sidefii mi-au căzut,

Râuri rubinii de sânge au început să se scurgă spre pământ,
Oasele au scos un pocnet dezgustător,
Iar singurul meu mijloc de a zbura mi-a fost smuls dintre omoplați.

Dar asta zace-n trecut.
Vechile mele aripi sunt moarte
Și de mult au putrezit
Uitate într-un colț,
Aruncate într-un tomberon făurit din titan.
S-au pierdut, transformate în pulbere,
Iar gândacii-au devorat tot ce-a mai rămas.

Însă ea a venit.
Ea e aici.
Ea mă cheamă,
Oferindu-mi o nouă pereche de aripi
Al căror schelet e alcătuit din promisiunile ei trainice,
Ai căror mușchi sunt țesuți din melodia pe care ea mi-o îngână,
Al căror penaj irizează în lumina tenebrelor ochilor ei.

Încă îmi strânge mâna, zâmbind împăciuitor,
O semilună așternută pe chipul ei serafic.
Încheieturile-mi albesc
Și trosnesc.
Umbre de os,
Oase umbrite de vene și carne.

Mintea mi se îneacă în amintiri,
Visurile frânte îmi sufocă rațiunea.
Imagini, atât de multe imagini...
Voci, atât de multe voci...
Mi-s tatuate pe fiecare circumvoluțiune a creierului,
Arse cu o bucată de fier înroșit,
Fier încălzit în flame de râset, batjocură, blesteme
Ce au lăsat răni adânci.
Răni ce s-au lăsat, în cele din urmă, răcorite și cicatrizate
De hohotele mele de plâns
Și de lichidul sărat ce-mi părăsea, nestăvilit, ochii stinși.

Își coboară privirea spre mine,
Privirea-i, cioburi din oglinda unei eclipse.
Se uită fix la globii mei oculari străpunși de spini
Și, din nou, surâde.
Își plimbă degetele deasupra pleoapelor mele congestionate.
Genele-mi flutură de câteva ori,
Iar un uragan se dezlănțuie în cealaltă parte a Terrei.

Ea plantează un pupic în vârful nasului meu,
Iar roiuri de licurici îmi pătrund prin tâmple.
Luceferi vii, ai căror aripioare fine-mi gâdilă craniul pe interior,
Și ai căror corpuri freamătă,
Înseninând catacombele alambicate ale minții mele.

Un râset îi plutește printre buze.
Ah, suav clichet de clopoțel!
Ea îmi descâlcește părul soios și rar,
Iar și iar,
Iar și iar.

Și atingerea ei delicată
Îmi șterge fiecare cicatrice,

Una

Câte

Una.

Sufletu-mi, organele-mi, pielea-mi

Redevin netede,

Iar eu-mi recapăt puritatea ce se risipise în vânt
În urmă cu ani și ani de zile și nopți.
Mi-a revenit, în sfârșit,
Inocența ce se prăbușise în genunea
Timpului risipit pe-acest pământ.

Parcă m-am reîntors la a mea matrice.

Totul cu ajutorul unui cânt,
Chemarea ei, o voce-n eter
A ei chemare, un eter într-o voce.

Eu casc gura și, avidă,

Sorb fire, nu, funii de aer
Împletite din azot, oxigen și dioxid de carbon.
Asta e, asta mi-e respirația dintâi,
Căci cele de până acum fuseseră o iluzie doar
Am inhalat atâta vreme numai apă de ocean
Și un strat gros de sare mi s-a depus prin plămâni,
Îngreunându-mă și făcându-mi interiorul să zvâcnească și să usture.
Acum, las sarea și restul balastului în urmă.

Ea-mi șoptește: ,,Vrei?"
Iar eu dau din cap.
Buzele-mi crăpate mimează un singur cuvânt: ,,Da."
Da. Vreau să mă iei...

Când meandrele vieții sufletu-mi destramă
Ea mereu mă cheamă.
Mă-ndeamnă să-i urmez pașii ușori
Și, cuprinse de fiori,
Să ne-nălțăm amândouă către nori.

Îi văd vocea.
Îi aud privirea.
Îi simt parfumul pe suprafața uscată, denivelată a limbii mele
Și inspir gustul sângelui albăstrui ce-i curge prin vene.

Ea mă cheamă,

Iar ea e singura salvare.

Moartea.

Oh, dulce moarte!

Moartea.

Ea mă cheamă...