Atinși de flăcări: Scântei (I)

*Scântei: Prolog

PROLOG

❝Lumina dintr-un suflet este mereu ușor de iubit.

Eu vreau să mă îndrăgostesc de întunericul ce ți-a pus stăpânire pe inimă.❞

24.06.2006

—Nu-mi place locul ăsta.

M-am opri brusc în faţa ușii din lemn uscat, făcând mai apoi un pas în spate, un semn și mai înverşunat care îl făcu pe Gale să închidă uşa înapoi, cu o expresie îndurerată pe chipul său luminat de nocturna din capătul străzii.

—Haide, Joy, replică el. Ţi-ai dorit să vii la petrecerea asta.

—Dar tu nu îţi doreşti asta, Gale. Amândoi o ştim.

Mi-am urcat braţele la piept, dându-mi părul şaten pe spate. În lumina felinarului din capătul străzii, ochii verzi ai lui Gale străluceau puternic, și am oftat, văzându-mă în fața faptului împlinit. Gale se chinuise să facă rost de două invitaţii pentru petrecerea underground a anului și eu îl refuzam, tocmai când ne mai despărţea o uşă de presupusul meu cadou de optsprezece ani. Era neplăcut să ştiu că dădeam cu piciorul darului neașteptat pe care se chinuise să mi-l facă, dar chiar și așa, tot mai neplăcut fusese fiorul rece ce-mi străbătuse interiorul când ajunseserăm acolo, în fața vechiului conac Morgenstern. Nu ştiam că petrecerea urma să se țină în pivnița acelei case dărăpănate. Mă aşteptam la tunelul părăsit de la ieşirea din Syracuse, la metrou sau chiar vechiul club al lui Kelly, DJ-ul ce murise într-un accident de maşină pe autostrada dinspre Nashville, anul trecut. Conacul familiei Morgenstern, familia fondatoare din Syracuse, era mult prea înfiorător chiar și pentru mine, o necromantă.

—Bine, am acceptat în cele din urmă, iar Gale deschise uşa șubredă, care păru la început că se desprinde din balamale. Dar nu stăm mult şi nici nu ne despărţim.

Nici nu știu de ce am mai pus acele condiții, întrucât știam deja că Gale nu-şi va ţine promisiunile. Nici nu ne-am amestecat bine printre adolescenţii ce bântuiau holurile goale ale conacului, că părul blond al băiatului cu care venisem a și dispărut din raza mea vizuală. La început m-am panicat, pentru că părea că simpla petrecere urma să se transforme într-o infracţiune când au început să dispară piese de mobilier şi candelabre ruginite de pe ziduri. Cu cioburile trosnindu-mi sub pași, l-am căutat pe Gale prin camerele întunecate, goale şi neprimitoare, simţind senzația rece a morţii care își făcuse culcuș acolo de-a lungul anilor. Eram o necromantă, ceea ce însemna că, pentru mine, detectarea morților putea fi la fel de obişnuită ca simţirea unei adieri de vânt într-o zi toridă de vară. Ceva mai evoluat decât un medium, dar nu la fel de puternic ca un vrăjitor; ceva, categoric, anormal. Gale era una dintre puținele persoane care știau. Aflase primul, încă de prin școala generală, pentru că aveam încredere deplină în el, iar pe atunci nu știam, oricum, prea bine cum să-mi ascund așa-zisul dar.

După minute lungi de căutare în zadar, m-am oprit în dreptul scărilor ce duceau la următorul etaj, în livingul uriaş al conacului. Mobila veche se lungea peste pereţii decojiţi precum frunzele de iederă, iar podeaua putredă era acoperită de praf, cioburi şi bucăţi foşnitoare de nailon. Fiori reci îmi urcau pe şira spinării și inima îmi bătea cu putere între coaste, precum declanşatorul unei explozii. Existau două variante ce puteau explica ceea ce simțeam: fie în conac se ascundea un spirit, fie o luasem razna în urma ultimei experiențe paranormale, când văzusem cum răpitorul Emmei Robinson îi luase viața în pădurea Edenului, la capătul celălalt al oraşului, acum mai bine de o lună.