Iubire de smarald (Vol 1)-Finalizată

Capitolul 25- Dor de mamă

Cina Malvinei si a lui Augustin se incheiase de mult. Acum se aflau pe plaja, ascultand valurile oceanului si privind cum cerul se intalnea cu pamantul, oceanul avand aceeasi nuanta de albastru inchis. Norii acopereau usor cerul, stelele facandu-si cu greu loc printre ei.

-Stii povestea marii si a tarmului? o intreba Augustin incet, punandu-si o mana in jurul mijlocului ei.

-Nu cred; adica cum s-a format marea si tarmul? intreba Malvina.

-Nu vorbesc despre asta, ci despre mitul care se invarte in jurul lor.

-Atunci sigur nu. Nu am auzit niciodata vreo poveste despre mare si tarm, raspunse Malvina razand.

-Se spune ca acum multi, foarte multi ani "Marea" era o prea frumoasa printesa. Aceasta s-a indragostit de un print minunat pe nume "Tarmul". Insa iubirea lor a devenit una imposibila pentru ca "Tarmul" era iubit si de fiica unei vrajitoare. Intr-o noapte, mica vrajitoare a aruncat asupra celor doi un blestem crunt. "Marea" sa se transforme in apa nestatornica si sa nu-si gaseasca niciodata locul, iar "Tarmul" sa ramana mereu pironit, mereu in acelasi loc. Insa dragostea celor doi a fost atat de mare, incat in fiecare clipa "Marea", cu valurile sale încearcă sa atingă "Tarmul", insa niciodată nu il poate cuprinde decât pentru o clipa... vezi? Exact ca acum, incheie Augustin povestea, aratand cum valurile mari inspumate puneau stapanire pe tarm.

-Asta ai inventat-o tu acum, spuse Malvina zambind frumos.

-Nu am inventat-o eu, chiar am citit-o undeva.

-Crezi ca este adevarat? intreba Malvina, soptit.

-Habar nu am, raspunse Augustin, sarutand-o.

-Ar putea fi...

-Ti-ar placea sa fie adevarat?

-Mi-ar placea sa stiu ca totusi iubirea lor, nu se va sfarsi niciodata. Chiar daca nu sunt impreuna, sunt meniti sa fie unul langa altul mereu... indiferent de orice. Nu sunt eu cine stie ce romantica, dar chiar mi-ar placea, ca acest lucru sa fie adevarat, raspunse Malvina, sarutandu-l inapoi.

-Deci, desi nu crezi, asta inseamna ca esti o romantica incurabila. Cred ca ar trebui sa mergem, se lasa frigul, spuse Augustin, strangand-o in brate.

-Inca nu. Vreau sa mai stam putin, raspunse Malvina, lasandu-si capul pe pieptul lui. Nu-mi este frig.

-Maine este balul. Nu vrei sa mergem sa ne odihnim? Vom fi obositi.

-Lasa vrajeala, daca ajungem acum acasa, oricum nu ma lasi sa dorm, replica Malvina, ciupindu-l usor de picior.

-Auuuuu ! Este si asta tot un fel de odihna.

-Shht! Mai stam putin si mergem. Vreau sa aud cum "Marea" ii declara iubirea "Tarmului".

-Bine, hoata mica! Stam cat vrei tu!

Ajunsera acasa cu mult timp dupa miezul noptii. Casa Malvinei era invaluita in intuneric. Baietii care se ocupau acum de siguranta lor, nu-i lăsară sa intre in locuință, pana nu au verificat cu strictete fiecare coltisor si unghi al acesteia. Negasind nimic in neregula, Malvina si Augustin au putut urca la etaj, linistiti.

Au facut un dus rapid apoi fara prea multe cuvinte s-au bagat in pat , imbratisati. Augustin stiind ca ea a avut o zi foarte grea, nu incerca sa o mai tina treaza. Ii saruta tandru tamplele, ii mangaie cu caldura obrajii, apoi ii ura noapte buna. Adormira amandoi dupa scurt timp, aproape in acelasi moment.

Malvina se trezi de dimineata inaintea lui Augustin. Miji ochii usor, vrand sa se obisnuiasca cu lumina soarelui, care incerca din rasputeri sa invinga draperiile ferestrei, sa invadeze camera. Se ridica din pat, isi lua halatul si se indrepta catre balcon. Se uita la ceas si cand vazu ce data era astazi, multe amintiri, tesute cu vraja gandului, incepura sa-i pluteasca prin minte. Astazi mama ei si-ar fi serbat ziua de nastere. In ultimii sase ani de la disparitia lor, incercase sa nu se mai gandeasca atat de mult la ei... la ea... dar in aceasta dimineata se simtea altfel. Un val de caldura ii invada sufletul si mii de sentimente o purtara catre imparatia aducerii aminte. Deschise larg usa balconului, sperand ca aerul proaspat de afara sa-i potoleasca dorul, dar adierea vantului care patrunse in camera, ii rascoli sufletul pana la limita dureroasa. Vantul nu era vant... era murmur de pasarele, fosnet de frunze, miros de mare si soare si nu in ultimul rand vocea mamei ei. Cu ochii plini de lacrimi, se intoarse si se aseza inapoi pe pat. Se uita catre Augustin si il mangaie usor pe obraz. Il privi fara sa spuna ceva. Incepu sa planga si lacrimile ii spalau usor obrazul incruntat de tulburare.