The stars

Capitolul II

...Prietenia mai vechie de cinci ani, se numeste familie...

Skyler Rivera

Se spune ca despartirile sunt adesea cele mai dureroase, ca ne sfasie sufletul lasand goluri in loc. Ne lasa goi si lipsiti de acel ceva ce il umplea candva cu dragoste si fericire. Despartirea prin definitie o ruptură de o persoana sau mai multe, sau chiar de un loc. Consider ca despartirea este atunci cand o persoana, impune din pura dorinta, spatiu intre ea si locul sau persoana in cauza, indepartandu-se cat de mult posibil pentru a rupe pe deplin legaturile.

Eu nu ma despart de orasul in care am copilarit, in niciun caz nu as putea, insa ma rup de oamenii care m-au crescut aici. Ii iubesc enorm, si le sunt datoare cu viata mea pentru traiul pe care mi l-au oferit, insa nu pot sa trec pentru momentele grele care m-au facut sa ii privesc cu alti ochi acum. Imi amintesc cu groaza fiecare clipa a copilariei traita in casa aceasta a groazei, a minciunilor si a tradarilor, casa ce pare una perfecta si idealista din exterior.

Am avut timp sa ma gandesc indelung asupra multor eventimente marcante inca de pe la ora cinci, de cand m-am trezit, si pana acum, cand ma despart doar 10 minute de plecarea catre New York. Oftez si ma ridica de pe pat, imi iau rucsacul in spate, telefonul si castile, trolerul, apoi deschid usa si plec spre iesire fara sa privesc inapoi.

Afara sunt intampinata de o zi frumoasa si calduroasa de vara, pasarile canta fericite, copii se plimba cu bicicletele zambind pana la urechi, totul este atat de frumos si perfect ca parca as mai putea gasi cateva motive pentru care sa aleg sa imi petrec aici restul verii, pana la inceperea cursurilor. Insa nu, asta e momentul meu de stralucire, este momentul sa imi iau talpasita si sa dispar cat mai am ocazia. Stiu ca acolo undeva, ma asteapta viata la care visez.

Tata imi deschide portbagajul zambindu-mi viclean in coltul gurii, si imi aseaza trilerul si restul bagajelor. Nu au fost prea impacati cu ideea de a pleca acum catre New York, insa mutatul alaturi de Alma si bineinteles, rugamintile ei, i-au induplecat intr-un final avand maxima incredere in blondina. Macar in ea, daca in mine nu.

Urc pe bancheta din spate, privind-o in oglinda retrovizoare pe mama care se uita prin masina. Un jeep grand cherokee, negru, o bijuterie de masina din viziunea tatei care se chinuie sa achizitioneze acest model de foarte multi ani. Intr-adevar, este o masina foarte frumoasa si puternica, dar nu este genul meu, nici nu sunt sigura daca am un gen, stiu clar ca nu imi plac masinile inalte.

— E totul in regula? intreb in timp ce imi conectez castile la telefon.

— Esti sigura ca o sa va descurcati? este nesigura, bineinteles ca e, nu are pic de incredere in ceea ce ma priveste.

— Normal ca da mama, o stii pe Alma, ea se descurca in orice situatie, plus ca o sa aiba grija sa ma invete locurile pana incep cursurile, astfel incat sa nu ma pierd.

Normal ca ii ofer increderea in Alma, este omul in care are baza de parca ea ar fi fica ei. Are baza in cuvintele ei si mai ales in educatia de care a dat dovata. Este convinsa ca atunci cand voi mai veni acasa, voi deveni probabil o copie fidela a prietenei mele.

— Prin sa te invete toate locurile vorbim despre campus si colegiu, sau despre baruri si cluburi?

Am strambat din nas plimbandu-mi ochii peste cap. Nu am apucat sa ii dau replica deoarece tata a urcat la volan furandu-mi orice sansa de triumf in aceasta discutie. Am deschis spotify-ul si am pornit unul din playplisturi. In casti a inceput sa rasule Lost boy de la Ruth B facandu-ma sa zambesc trist. Mi-am sprijinit capul de geam privind fragmentele orasului cum fug sub privirea mea, obosindu-ma si ajutandu-ma sa atipesc.