The stars

Capitolul XIV

...Copiii platesc pentru pacatele parintilor...

Skyler Rivera

    Inca din copilarie, mama imi repeta acea vorba cum ca orice ai face in viata, nu poti da timpul inapoi. Ca deciziile, fie ele de moment sau nu, trebuie luate cu cap si cu simt de raspundere pentru a putea fi satisfacuta de urmari si de rezultatul final. Ca orice greseala as fi facut mi-ar fi putut influenta viata intr-un anume fel. Am simtit asta pe pielea mea, de nenumarate ori de cand ma stiu.  Chiar si ieri am resimtit acea vorba. Probabil daca as putea da timpul inapoi, in clipa in care am ales sa vin inapoi acasa, as lua cu totul alta decizie.

    Ieri a fost printre putinele zile din viata mea pe care le regret cu adevarat. Dupa discutia cu mama din bucatarie care s-a sfarsit in cel mai urat mod, am ales sa imi consum restul zilei in camera mea, ramanand acolo chiar si dupa ce tata s-a intors acasa. In clipa in care mama m-a  chemat la cina m-am prefacut ca dorm iar la cateva mai tarziu, pe la miezul noptii, am decis sa imi iau lumea in cap si sa ies la o plimbare pentru a ma refugia din nou de tot dezastrul din casa aia. Simt cum de fiecare data cand pun piciorul in casa urmeaza sa fiu inconjurata doar de durere, lacrimi, tipete si lucruri sparte care imi zdruncina mintea si asa distrusa.

    Oricat as incerca sa imi refac viata luand-o de la zero, parca nimic nu este bine, nimic din ceea ce incerc sa fac pentru mine nu este bine si nimic ce incerc sa fac pentru ei nu este suficient. Nu o sa fiu niciodata indeajuns de buna si nu ma voi ridica niciodata la adevarul nivel pe care parintii mei il vor de la mine, deci probabil nu voi putea avea parte de iubirea lor sincera si de mandria ca insfarsit am reusit. Insfarsit am reusit sa ma distrug...

    M-am intors acasa in urma cu doua ore iar soarele abia isi facea curaj sa se ridice pe cer. Este inca o racoare ametitoare afara care iti provoaca confuzie. Daca urmeaza sa ploua sau sa fie o zi normala de septembrie. Stau pe marginea pervazului privind peste drum catre reflexiile copacilor rosiatici din rau. Uneori simt ca viata mea este exact ca una dintre frunzele acelor copaci. La fel de usor de manevrat, si oricat as trage de ea sa reziste pe linia de plutire, ea ajunge sa se prabuseasca de una singura. 

    Trag cu nesat din tigara expirand fumul afara, apoi imi sucesc capul privind caietul de schite deschis in mijlocul patului, exact la paginea mea. Am analizat aproape o ora desenul ala nenorocit incercand sa ii copiez estetica si modul de a realiza detaliile atat de realiste. L-am invartit pe toate partile incercand sa transpun acele detatii in schitele mele. Am esuat lamentabil facandu-mi cladirile sa arate mai rau decat aratau.

    Inspir si expir nervoasa aruncand undeva afara chistocul si inchizand geamul in urma mea. Eram pregatita sa vina dimineata si sa trebuiasca sa cobor? Nu. Trebuia sa fac asta pentru ca altfel riscam scandaluri mai mari? Bineinteles. Daca nu cobor, tata se va enerva pentru faptul ca desi sunt acasa nu cobor deloc din camera si ca nu stau deloc cu el pentru ca nu reprezinta nimic in viata mea, si multe alte povesti inventate sa ma joace la sentiment. Pe de o parte nu voiam sa dau ochii cu el oricum, nu il suportam si stiam ca sentimentul este reciproc, a contribuit la multitudinea de traume ale copilariei pe care le-am capatat, insa nu vreau sa ii mai provoc mamei probleme asa ca nu am incotro.

    Ma asez pe pat inchizand caietul si aruncandu-l undeva pe noptiera. La naiba cu arhitectura, la naiba cu schitele si la naiba cu Issac Torrens. Nu ma pot ridica la nivelul lui, niciodata nu voi putea, insa poate m-ar putea ajuta... La o adica, cred ca am reusit sa fim mai mult decat niste copii de gradinita care se cearta constant. Poate daca l-as ruga, poate daca i-as cere sa imi arate cate ceva... Insfac telefonul si il deblochez amintindu-mi instant ca eu nu am numarul lui Issac pentru a putea vorbi. La dracu. O sa vorbesc cu el cand ma intorc, luni sper. Gandul ca mai trebuie sa stau aici aproape o saptamana ma termina psihic.