Regina Universului

Cap 30

— Mi-am pus inima la tine în mâini încă de la început. De la prima dată când ochii mei i-au văzut pe ai tăi. Însă, în acea zi, mi-am luat-o înapoi, pentru că nu o meritai.

Vorbele lui mă lovesc ca un cuțit în inimă. Ăsta să fie sfârșitul nostru ? Am impresia că nu mai există o cale pentru noi de a fii împreună, și pot să mă învinovățesc doar pe mine.

— Îmi pare rău, Mars...

Îl privesc în ochii, dar tot ce pot vedea este întuneric. Nu mai pot vedea sclipirea ce o avea odată. Totul pare atât de... gol.

— Scuzele nu pot învia morții, nu pot șterge faptele ce le-ai făcut, Celest.

Simt cum lacrimile îmi umplu ochii, așa că îmi întorc privirea. Nu vreau să îi arăt că mă afectează ceea ce spune.

Nu pot schimba trecutul, chiar și pentru mine, este imposibil. Poate are dreptate. Poate este mai bine așa. Însă, o singură întrebare mă macină.

— Cu Andromede cum rămâne ?

— Cred că este mai bine dacă te ocupi tu de ea, iar eu să stau departe de voi așa cum am făcut tot acest timp.

Și cu vorbele acestea, mi-a rupt cu totul inima. Nu pentru mine, ci pentru fiica mea, care nu o să experimenteze iubirea de tată.

Nu este ca și cum aș fi făcut-o singură, dar nu o să-l oblig ca să stea în viețile noastre. Nu o să mă milogesc, nu o să mă pun în genunchi pentru el. Decizia lui pare a fii luată.

      — În cazul acesta, mâine de dimineață o să plecăm, și nu o să ne mai vezi niciodată. O voi crește singură. O să-ți poți reface viața cu altcineva, iar eu... o să găsesc un rege pentru regatul meu.

        — Perfect. Îți las camera mea în seara aceasta. Eu o să dorm pe canapea.

       — Nu-i nevoie. Trebuie să plec în regat. Am de rezolvat câte ceva. O să revin mâine de dimineață după Andromede.

      Mă ridic de pe canapea și mă apropo de focul din șemineu. Încerc că realizez ceea ce se întâmplă, iar tot ce știu în momentul acesta este că sunt obosită. Ridicarea bruscă îmi provoacă amețeală și încep să văd negru în fața ochilor, iar puterea din genunchii mei mă părăsește. Îmi pun o mână pe frunte, iar cealaltă pe șemineu. Inspir o gură mare de aer, dar fără folos. Simt cum îmi pierd echilibrul și dau să cad. Înainte să mă izbutesc de podea, Mars mă prinde în brațe. Cu toate acestea, negrul din fața mea nu dispare, și nici amețeala.

Cu toate că știu cauza acestei întâmplări care apare tot mai frecvent în ultimul moment, mă ia prin surprindere de fiecare dată.

Cred că am anulat prea mult întâlnirea mea cu medicul, dar în momentul acesta, nopțile și zilele sunt mult prea agitate. Nu am timp să dorm, să mănânc sau să fac orice altceva în afară de a mă ocupa de regat și Andromede.

— Ești bine ? Mă întreabă Mars, puțin îngrijorat.
— Doar o cădere de calciu, mint eu.

Mă ridic din brațele sale și încerc să îmi revin. Strâng tare din ochii, după care îmi reiau poziția, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Privirea în față, spatele drept.

— Cădere de calciu ? Trebuie să îți reamintesc că ești o divinitate ? Divinitățile nu au asemenea reacții la o cădere de calciu. Dacă stau bine să mă gândesc, ei nu au căderi de calciu. Spune-mi adevărul, Celest.

Îmi dau ochii peste cap, și mă reîntorc pe canapea. Une mă așez privind focul din fața noastră.

— O Divinitate, da, dar chiar și noi avem nevoie de odihnă. De când ai plecat din regat, am luat controlul singură, la tot. Tot universul, incluzând pământul și oamenii care, crede-mă, nu sunt deloc ușori. Îmi dau bătăi de cap non-stop. Regatul este de asemenea în război cu clanul tău. Aparent, nu le place faptul că le-am gonit liderul. Nu toți, bineînțeles, dar o mare parte. Nu am dormit o singură dată de când ai plecat, iar oboseala mă omoară încet-încet. Dar având în vedere faptul că nu prea am de ales... lucrez și lucrez. Deci da, sunt o Divinitate, la fel ești și tu, și cred că dacă ai fi fost în locul meu, ai fi avut și tu ,, căderi de calciu ".

Acesta mă privește câteva momente, după care se ridică și pleacă. Îl privesc confuză în timp ce se îndreaptă spre camera sa, după care, în jur de 5 minute, se întoarce și, fără să scoată un cuvânt, mă ia pe sus și se îndreaptă spre camera lui, din nou. De data aceasta, cu mine în brațe.

— Dormi aici în seara aceasta atunci. Regatul tău poate să aștepte. Consideră noaptea aceasta ca fiind un cadou de adio. Un cadou nu se refuză.

Îl privesc confuză. Nu înțeleg, după toate ce mi-a spus, acum vrea să facă un gest drăguț pentru mine ?

— Am multe de făcut, nu pot.

— Ba da, poți. Ești Regina Universului. Poți face orice, iar orice ființă poate face orice pentru tine și... taci din gură și dormi, Celest.

Acesta mă aruncă pe pat. Privind în jur, observ că motivul pentru care a venit acum câteva minute în cameră, era ca să facă patul, și să scoată o rochie de noapte în mătase roșie. O rochie cunoscută... pentru că este a mea.

— Ai păstrat hainele mele ? Întreb ridicând o sprânceană.

Acesta mă privește fără nicio expresie pe față. De parcă s-ar fi așteptat la această întrebare.

— Când m-am mutat, era între hainele mele. Nu am făcut-o intenționat ca s-o iau.

— Aceasta era rochia mea de seară, pe care tu o adorai. Ești sigur că nu ai făcut-o intenționat ?

Nu îl cred. Sunt sigură că a luat intenționat rochia cu el, ca să-i poată aminti de mine.

Reacția sa îmi lasă niște dubii, totuși. Își dă ochii peste cap, și se apropie de mine. Mă privește în ochii, mâinile sale puse pe genunchii mei, iar fețele noastre se apropie din ce-n ce mai mult.

— Nu te mai iubesc, Celest. Îmi ești indiferentă. Acea rochie era printre lucrurile mele. Asta e tot. Știu că ai fi vrut un alt răspuns, dar, nu te mai iubesc. Nu vreau să mai am nimic cu tine, nu mă mai interesezi. Încetează să crezi contrariul. De mâine nu o sa ne mai vedem. Dacă după tot ceea ce ți-am zis, încă speri la ceva, asta este problema ta, însă, sa nu îmi bati mie capul cu prostiile tale, te rog.

Cu astea fiind spuse, se ridica și pleacă din camera, lasandu-ma pe mine singura și cu lacrimi în ochii.

Ce proastă sunt. Ce fac eu aici ? De ce mă înjosesc ? Nimeni nu mi-a mai vorbit vreodată așa. Poate că da, îi merit furia, îi merit răutatea și otrava, dar asta nu înseamnă că nu doare. Doare că dracul și urăsc faptul că inima mea este atât de fragilă.

Inima mea nu poate pur și simplu să pricepe că s-a terminat pe bune. Că nu mai există nicio șansă. Îmi repetă încontinuu : Ne-am văzut, ne-am iubit, și după ce ? Am lăsat-o baltă. O iubire fără rost ? Fără un sfârșit frumos.

Nu se poate termina așa...