Regina Universului

Cap 25

          Cine se crede ? Mă umilește, mă face în toate felurile și mă gonește pentru ceva ce nu am făcut și după toate astea, se așteaptă să o iert, să intru din nou în viața ei și să îi cad la picioare ?

               Nu aș prea crede. 

          Mi se pare mie sau coridoarele acestea sunt mult mai mari decât data trecută ?

            Este o liniște asurzitoare, însă râsul unui copil sparge tăcerea. Cu cât mă apropri, cu atât se aude mai tare. Ridic o sprânceană și mă opresc, după care, fără să îmi dau seama, o fetiță se ciocnește de genunchii mei și cade joc.

           Își ridică privirea spre mine și ne privim în ochii.

         Acele trăsături, ochii aceeia, pielea albă ca laptele și părul lung și blond. Aș putea spune că sunt puțin dezamăgit că copilul meu nu a moștenit nimic de la mine...

           Seamănă leit cu mama ei. Nu trebuie să stai o veșnicie ca să-ți dai seama cine este.

            — Mama ta nu te-a învățat că nu trebuie să alergi pe coridoare, copilă ? O întreb ridicând-o.

             — Ba da, dar mama nu știe asta. Îmi răspunde ea râzând.

        O privesc ușor șocat. Ea tocmai a spus asta ?

          Vocea ei este atât de melodioasă, atât de frumoasă și adorabilă în acelaș timp.

           Pot observa câțiva pistrui pe nasul și obrajii ei, o adevărată capodoperă de artă.

            — Mama ta se poate supăra, știi ? O întreb privind-o în ochii și zâmbind.

             — Nu se poate supăra pe mine. eu sunt prințesa.

        Defapt, cred că a moștenit ceva de la mine. Caracterul.

            — Mă scuzați, majestate ! Fac eu o aplecăciune.

            — Eu sunt Andromede, fiica universului, tu cine ești ?

          Cine sunt eu ? Dacă ar știi, ar fii mult prea șocant pentru ea. Nici nu mă cunoaște, nu pot să-i spun că sunt tatăl ei.

         — Eu sunt Mars. Nu sunt un fiu al universului sau mai rău, vriun Rege al universului... Sunt un simplu Pământean.

        Aceasta mijește ochii uimită, iar un zâmbet larg și plin de bucurie apare pe buzele ei.

             — Vii de pe planeta albastră ? Planeta oamenilor ? Întreabă ea entuziasmată.

             — Întocmai.

             — Whoaw ! Trebuie să fie foarte frumos acolo ! Mama mea îmi povestește multe lucruri despre acea planetă. Spune că este una dintre cele mai frumoase, iar eu am fost contribuită acolo. Asta face din mine o pământeancă ?

          Zâmbesc privindu-i fericirea. Trebuie să recunosc, este foarte deșteaptă pentru cineva de vârsta ei. Sper doar ca Celest să nu îi fi povestit povestea aceea stupidă cu copiii veniți din stele. Sper să nu îi fi povestit deloc de cum se fac copiii.

             — Poate, dar una mai specială. Îi spun râzând.

             — Întodeauna am vrut să merg acolo. Pe nava aceasta este plictisitor ! Nu am prieteni... în afară de reptile, dar ei nu sunt amuzanți.

             — Ai dreptate, reptilele nu sunt deloc amuzanta. Îi spund încercând să fiu serios. În orice caz, eu trebuie să merg acasă.

            — Te întorci pe Planeta albastră ? Mă iei cu tine ? Te rooooog... Mă roagă ea, lungind o-ul și făcându-mi ochii de cățeluș.

            — Mama ta o să ne oameare !

           — Dar mami nu o să știe !

         Ridic o sprânceană. Chiar vreau să intru într-o nouă ceartă cu Celest ? Sunt sigur că dacă o duc pe Andromede la mine acasă, o să vină după noi și o să fie un război.

        O privesc din nou, și când sunt gata să o refuz, mă privește din nou în ochii cu acea privire aborabilă. Încerc să spun ceva, dar nu știu cum. Dacă îi spun nu, o să fie tristă și nu știu de ce, dar nu vreau să o văd tristă.

        Poate pentru că este copilul meu...

         Adică, da ! Este și copilul meu. Ceea ce i-am spus lui Celest a fost doar la nervi, iar Andromede nu merită asta. Niciun copil nu merită asta.

           Îmi dau ochii peste cap, după care dau afirmativ din cap. Chipul acesteia se iluminează dintr-o dată, și îmi sare la gât să mă îmbrățișeze.

         — Dacă află mami, dăm vina pe o reptilă. Îmi spune ea zâmbind.

         Pufnesc în râs.

          — Nu văd cum ar putea fii vina unei reptile.

          — Nici eu, dar să sperăm că o să meargă.

         Îmi dau ochii peste cap amuzat. Acum putem fii siguri că este fata mea.

            

  

         Holaaaa !

      Moamă, de cand nu am mai postat ? De mai mult de o saptamana ? Mda... îmi cer scuze, nu prea îmi era să scriu. Nu prea mă simțeam bine, iar să scriu era ultimul lucru la care m-am gândit.

             Ce credeți că se va întâmpla în continuare ?

        Apropo, Paște fericit tuturor !❤❤

                Love you❤❤❤❤❤❤❤❤❤